The world is not enough….

Vreau să trag nişte concluzii şi vreau să vă fac o propunere. Nici o legătură între cele două subiecte.

Încep cu concluzia, care oarecum mă amuză la nebunie. Am început să scriu acest blog în 15 decembrie 2007, cu PENTRU TINE, OANA. Am mai scris şi anterior acestei date, dar  nimic interesant.  Şi uite că în aceste 5 luni de zile am reuşit să ating multe persoane. Am câştigat mulţi prieteni şi am câştigat mulţi duşmani. Blogul meu este o sursă de polemici, discuţii şi certuri fără sens pentru unii şi lucrul care mă amuză e că nici unul din ei nu recunosc că îl citesc. Mă întâlnesc cu ei pe stradă, îi văd, simt că se uită urât la mine şi ştiu de ce. În sinea mea râd, râd şi râd.

Mă bucur mult pentru cei care îmi sunt prieteni, mă susţin să scriu şi comentează cu mine subiectele prezentate în articolele de pe blog. Şi mă bucur şi pentru cei care mă urăsc pe ascuns pentru ceea ce scriu. Săracii se simt profund afectaţi de ceea ce scriu şi ştiţi de ce? Pentru că nu au curajul să vorbească şi ei liber despre lucrurile care îi apasă. Sunt laşi şi se ascund după deget(e). Din păcate nu mă afectează aceste atitudini inutile pe care le afişează.

Dragi prieteni şi “duşmani”, vă mai aştept pe la mine, unii dintre voi veţi citi pe ascuns ce scrie aici, e bine şi aşa. Important e să înţelegeţi.

Propunerea. Marea propunere. Am decis să încerc ceva nou pentru mine. Vreau să va invit să scrieţi şi voi articole aici, cei care aveţi ceva de spus, cei care nu sunteţi timizi. Pentru cei care au ceva de spus, va aştept cu drag la adresele de aici.

În loc de încheiere vă urez multă linişte şi vă las să citiţi.

- O iubeşti?

- Da.

- De ce?

- Pentru că o iubesc, tu nu iubeşti?

- Nu. Nu iubesc. Sunt singur.

- O iubesc pentru că e aşa de dulce când se trezeşte dimineaţa lângă mine, se uită în ochii mei şi zâmbeşte. O iubesc pentru că atunci când o chem în oraş stau după ea să “se facă frumoasă” pentru mine şi doar pentru mine. O iubesc pentru că atunci când îi dau o floare văd cum tremură de fericire. Iar dacă nu ne vedem o perioadă îmi sare în braţe şi îmi şopteşte la ureche “mi-a fost dor de tine puiul meu”.

- Ea te iubeşte pe tine?

- Nu ştiu, sper. Mi-e frică să nu o pierd. Nu aş suportă să o pierd, e tot ce am pe lumea asta. O iubesc.

- E greu să iubeşti?

- E cel mai frumos lucru din lume. Iubirea nu vine singură, într-o relaţie există şi suferinţa. Dar ceea ce rămâne întipărit în memorie sunt doar clipe frumoase, tandre, clipele de iubire.

- Să înţeleg că o iubeşti…

- Da, o iubesc…

(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară, prima dintr-un lung şir ce va urma să apăra aici)

• ca trebuie sa ma trezesc in fiecare zi la ora 8 dimineata
• ca nu pot sa adorm noaptea decat dupa ora 4
• ca e plina lumea de prosti
• politistul de la sectia din colt
• ca nu am timp sa scriu cartea
• ca e asa scumpa mancarea, si trebuie sa mananc
• ca nu am vreme sa citesc o carte buna
• ca afara e vreme superba si eu trebuie sa stau inchis sa invat
• ca nu am curajul sa renunt la tot si sa plec din tara asta
• faptul ca traiesc in Romania
• persoanele complexate care se folosesc de functia pe care o au pentru a-si bate joc de altii
• maimuta feroce (gata, mi-a trecut)
• sa asist la discutii inutile, interminabile
• faptul ca ma gandesc din cand in cand la ea, desi sustin ca mi-a trecut
• faptul ca nu ma pot abtine sa vorbesc cu ea
• prietenii falsi (vai cati sunt…)
• cand un OM are nevoie de ajutor si sunt incapabil sa i-l ofer
• faptul ca ziua are doar 24 de ore din care 8 trebuiesc dormite (pierdute)
• ca sunt departe de casa, de tot ce e al meu
• zilele ploioase (devin morocanos)
• ca atunci cand am idei despre articole sunt departe de calculator
• ca nu am curajul sa imi infrunt cea mai mare problema personala
• distanta fizica dintre mine si cativa prieteni dragi
• visele frumoase care nu devin realitate
• bancurile seci
• cand racesc in mijlocul verii
• oamenii care urla
• oamenii stresati

Pentru cei care nu vor să memoreze trei cuvinte (vlladin, wordpress, com), vă pun la dispoziţie o adresă care vă aduce tot aici, e formată din două cuvinte şi sună cam aşa: vlladin.info

Adică de ce oamenii care fac rău se ascund în spatele unei cortine transparente? Şi de ce aproape nimeni nu vede ce e în spatele acelei cortine? Manipularea mulţimii. Spiritul de turmă. Unde-s mulţi puterea creşte. Spune-i cum vrei. Eu sunt iritat de aceste lucruri. Te întrebi ce am păţit? Hai să îţi povestesc.
Ajung acasă după o absenţa de trei săptămâni. Ce să faci… studiile astea sunt foarte “importante”. Foame. Deduc că trebuie să mă îndrept spre bucătărie, unde probabil e un frigider, în care voi găsi mâncare (leacul împotriva foamei). În aceeaşi bucătărie e un televizor. E pornit, şi nu mă obosesc să îl închid pentru că gândul îmi stă la mâncare. Mă uit cu coada ochiului la el speriat, ca la un vechi duşman, şi îmi continui drumul spre frigider. Apuc să mănânc şi creierul începe să proceseze stimulii din jurul meu. Realizez (cu stupoare) că televizorul din faţa mea încă merge şi că pe ecran apare emisiunea “Dansez pentru tine”. Decid să o urmăresc, nu pentru că îi cunosc personal pe doi dintre participanţi, nu pentru că am dansat alături de ei, ci pentru că nu pot mânca cu ochii închişi.
Ideea emisiuni este următoarea (precis ştii dacă eşti prieten cu tembelizorul): o echipă dansează pentru a mai pune puţin zahăr în traiul unor copii chinuiţi de viaţă. Mai multe echipe se luptă între ele pentru a ajuta fiecare un copil, cei care decid unde merg banii sunt juriul (absolut hilar) şi telespectarorii. Adică devoratorii de televizor. Adică mulţimea de creiere spălate de cutiuţa cu imagini.
Se ajunge la “duel”, probă în care una din două echipe pleacă acasă, probă în care unul din doi copii continuă să plângă, să sufere.
OPAA. Doar eu văd ceva greşit, ceva pervers în asta? Să recapitulăm. La televizor, pe urma unor voturi se decide cine are şansa să meargă mai departe în viaţă. Cine trăieşte şi cine nu. Gazda emisiunii, (o persoană care îmi e antipatică) anunţă echipa descalificată. Camerele de filmat se centrează pe ochii copiilor, ochi înlăcrimaţi. Oare ce e în mintea lor acum? Oare la ce se gândesc? Oare care din ei se roagă cu mai multă pasiune zeului suprem? Care din ei au sufletul mai curat? Nu contează. Voturile au fost făcute. Plicul cu rezultate se deschide. Urmează o clipă de suspans, care pentru copii e o eternitate. Pleacă acasă echipa numărul unu.
Ajunge. Deja mi-e scârbă. Pentru cei care nici măcar acum nu şi-au dat seama despre ce vorbesc, ei bine hai să ridicăm cortina transparentă.
Acolo, în spatele ei se ascunde un om. Un om care alege din mulţimea de suferinzi nişte copii, probabil cei care au o poveste destul de dramatică. Doar trebuie să curgă lacrimi. Un om care ne obligă pe noi (pe voi, eu nu mă uit la televizor) să alegem care din acei copii inocenţi vor supravieţui. Un om care ne face pentru o clipă zei. Şi pentru că suntem zei, ne simţit bine. Ne uităm şi mâine la emisiune. Ne uităm şi la ştirile postului de televiziune respectiv. Ratingul creşte. Reclamele pe care le difuzează (aproape non-stop) aduc mai mulţi bani acelui om, care ascuns după o cortină transparentă ne manipulează. Banii intră în conturile lui. El doarme liniştit, cu gândul că a mai salvat un copil aflat în voia sorţii. Noi dormim fericiţi că cineva râde de bucurie. Şi totuşi, ce se întâmplă cu cei care pierd? Ce se întâmplă cu visele lor şi de unde îşi vor găsi ei puterea să încerce să se ridice în viaţă după ce au trecut prin aşa ceva?
La ei cine se gândeşte? Ei nu mai contează, pentru că săptămâna viitoare vor fi alte două echipe în duel. Şi spectacolul e tot ce contează pentru noi. Am ajuns mai rău decât romanii care asistau la omoruri în Colosseum. Acum, avem puterea să condamnăm pe cineva la moarte printr-un simplu SMS trimis la numărul 666. Am evoluat. Avem 3 televizoare în casă, nici pe budă nu putem sta decât cu ochii lipiţi de ecran. Câţi dintre voi citesc? Cărţi, nu ce scrie pe micul ecran.
Domnule ce te ascunzi în spatele cortinei transparente, faci o treabă foarte bună. Suntem mulţi, proşti, profită de noi. Şi când vom ajunge pe drumuri, dansează pentru noi…

Hai să vedem de ce nu trebuie să regreţi nici un gând nici o faptă nici o decizie.

Gândeşte-te puţin, câte momente au  fost în care ai  avut nevoie de cineva, în care ai fi vrut să fie lângă tine o persoană care să te consoleze, sau să îţi ofere un umăr pe care să plângi… Şi număra în câte din aceste momente ai stat singur, ai plâns singur, ai fost uitat de cei din jurul tău. În acele momente singura fiinţă care a fost acolo pentru tine ai fost chiar tu. Ai vorbit cu tine, aţi găsit singuri soluţia la problemă. Tu cu tine. Tu cu prietenul din tine.

Este imperativ necesar să te înţelegi bine cu tine, să te simţi bine în pielea ta şi să ai încredere în tine. Pentru că singură persoană pe care te poţi baza necondiţionat eşti tu. La orice oră, în orice condiţii.

Ştii ce se întâmplă dacă începi să regreţi că ai făcut ceva? Începi să îţi pierzi încrederea în tine. Începi să realizezi că nu eşti bun de nimic şi te vei debusola total. Singurul sprijin real pe care l-ai avut va începe să se clatine şi se va instala frica, anxietatea, neîncrederea.  Dacă regreţi că ai greşit, accepţi că nu eşti o persoană capabilă. Accepţi că nu eşti în stare să te ajuţi nici pe tine, nici pe alţii şi intri într-un cerc vicios, despresiv.

În momentul în care greşeşti, trebuie să realizezi că ai greşit. Şi apoi, trebuie să găseşti metode de a repara ce ai stricat, pentru că “răul” a fost deja făcut. Timpul nu se poate întoarce. De ce am scris răul între ghilimele? Chiar dacă sună ciudat, nimic din ceea ce faci nu este rău. Pentru că atunci când faci o greşeală  înveţi pe de o parte să repari greşeala, iar pe de altă parte înveţi să nu mai o repeţi.  Ceea ce  deprinzi din greşelile proprii este  cea mai importantă lecţie pe care o poţi învăţa.  Se numeşte şcoala vieţii.

Şi dacă eşti de conceptul că viaţă ta este îndrumată de o fiinţă superioară, dacă accepţi că există un destin pentru fiecare dintre noi, oare chiar crezi că îţi poţi schimba radical drumul în viaţă prin intermediul câtorva greşeli? Eu cred că scopul nostru în viaţă este să ajungem de la punctul A la punctul B. Singurul lucru pe care îl putem controla este poteca pe care o parcurgem de la A la B. Poate alegem drumul cel mai scurt, poate alegem drumul cel mai greu, dar rezultatul e acelaşi. Într-un final ajungem la punctul B.

De ce să regreţi ceva ce ai făcut sau ceva ce nu ai făcut? Priveşte înainte şi dacă ai călcat strâmb, încearcă să repari din mers problema. Refuză să crezi că buturuga mica răstoarnă carul mare. Pentru că e prea mare carul că să fie afectat de o buturugă mică mică de tot…

Am tot încercat, m-am tot chinuit, am fost împins înainte şi înapoi de tot felul de persoane mai binevoitoare sau nu, şi ieri noapte m-am hotărât. Am avut o revelaţie. Şi m-am decis să încep să scriu o carte.

Ei bine detaliile nu contează prea mult. Am vrut iniţial să scriu ceva cu tentă biografică, şi am decis că aşa voi face. Ca să nu mă descopăr total în faţa unor indivizi care nu merită nici să respire, ca să nu provoc suferinţe inutile anumitor persoane care s-ar putea regăsi în povestea mea, am să împletesc tema biografică cu o poveste inventată.

Vă voi oferi şansa să citiţi ceea ce scriu, aşadar am să postez online fiecare pagină scrisă. Nu va exista posibilitatea de comentarii, nu am nevoie de distragere. Adresa unde vei putea citi această carte o dau doar celor care mi-o cer, nu am să o fac publică. Repet, doar celor care mi-o cer şi celor care vreau să le-o dau.

Adresa mea de e-mail o găsiţi aici. Vă aştept.

Ma trezesc. O zi ca oricare alta… O zi in care trebuia sa fiu in Timisoara la scoala, dar eu lenevesc la mine acasa in pat, in Oradea. O zi de luni.

E ora 14:00. Deschid ochii, incerc sa ma ridic din pat. Nu prea reusesc, berea de aseara ma impiedica sa o fac. Intr-un final reusesc. Dau drumul la calculator, ma uit prin mail, citesc niste bloguri si merg sa mananc. Intors in camera, imi vine in minte o fraza memorabila, caut repede un marker si o scriu pe perete. Am un perete in camera pe care l-am transformat intr-o imensa foaie de hartie. Acolo scriu tot ce merita scris si retinut. Imi amintesc ca trebuie sa sun pe cineva, si dupa cateva minute bune de scotocit prin pat dau de telefon.

Formez numarul si o voce calda ma anunta cu parere de rau ca abonamentul meu a fost suspendat. Suspendat? Interesant. Aseara platisem factura. Imi spun ca trebuie sa mai astept sa isi dea si ei seama de acest lucru. Se face ora 16:30, imi amintesc ca trebuie sa o iau spre Timisoara. Bineinteles, by train. Incerc din rasputeri sa imi amintesc ora de plecare a trenului, dar pana la urma cedez. Am decis sa apelez la serviciul online de informatii CFR, ca sa aflu ca trenul meu pleaca peste o ora. Ciudat. In jurul meu haine aruncate peste tot, in mintea mea zeci de ganduri “sa nu uiti aia, sa nu uiti cealalta, sa iei si aia…”.

-Mai plec azi? Da, hai ca plec azi.

Cu un efort enorm reusesc sa termin bagajele in 10 minute, reusesc sa nu uit nimic neimpachetat, sun la taxi si o iau spre gara. Imi faceam planul.. Caut un compartiment gol, stau singur, meditez, citesc, … nu prea aveam o dispozitie buna. Imi doream sa evit discutiile marunte ce se poarta in tren. Putina liniste ar fi fost destula ca sa ma multumesc.

In gara imi cumpar bilet, realizez ca gaura din palma mea iar sangereaza (am avut o altercatie cu o umbrela naravasa zilele trecute), dau banii, multumesc frumos doamnei de la ghiseu, si o iau spre peron. Frig… Vant rece si taios.

-Nici o problema, in 5 minute ajunge trenul. In el e cald si bine…

O alta voce suava abia deslusita intr-un difuzor regreta sa ne anunte ca trenul intarzie 10 minute. Foarte bine imi zic… Perfect.

Reusesc sa gasesc un compartiment gol, imi arung geanta sus -nu inainte de a imi scoate o carte din ea-. Deschid cartea si citesc. Jurnal scrisa de Delacroix. Un jurnal propriu zis. Destul de plictisitoare carte, dar incepe sa ma captiveze. Vine domnul de la bilete. Ma opresc din citit, ii zambesc si ii intind biletul. Revin la carte si dupa cateva minute suna telefonul.

-La naiba!!

Raspund, inchei conversatia si iar citesc. Dupa vreo zece pagini intra in compartiment un cersetor. Fac abstractie de el, incerc sa raman in carte dar nevoiasul se foloseste de niste cuvinte care ma ating. Las cartea deoparte, impins de o forta nevazuta bag mana in buzunar, scot cativa lei, ii pun in mana, il imping afara, trantesc usa compartimentului si…

-Futui!! Sper ca am scapat de toti.

Trece o ora fara sa fiu deranjat. Incepe sa imi fie frig si imi iau geaca pe mine. Frig frig frig… E prea mult daca cer si eu putina caldura? Putina? Va rog? Urca un domn in tren. Singurul domn din statie. Si ajunge la mine in compartiment. In locul unde nu se vorbeste, in locul unde se mediteaza si se citeste… locul meu…

O persoana inalta, intre doua varste, intra, ma saluta si se aseaza. Speram ca interactiunea dintre noi doi sa se rezume la acest salut reciproc. Ma intreaba daca merg in Timisoara. Dau din cap afirmativ, nu scot o vorba, nu imi ridic capul din carte de frica sa nu inteleaga ca as avea chef de vorba.

Ii suna telefonul. Vorbeste jumatate de ora despre niste prostii, bani si alte cele. Incerc sa fac abstractie, dar faptul ca da din picior incontinuu si faptul ca se balbaie ma dispera. Arunc cartea, si vad ca pe spatele ei scrie mare de tot VOLUMUL II.

2? Am inceput cu volumul 2? AH… Asta mai lipsea. Iau cartea si o pun in geanta, uitandu-ma oarecum scarbit la ea. Auzi tu… Volumul 2…

-Esti student?

-Aha. (cu ochii inchisi si cuibarit in geaca)

-Esti din Oradea?

-(dau din cap afirmativ)

Urmeaza un pseudo-dialog. Cretin. Incpe sa imi vorbeasca despre cat de importanti sunt banii in viata lui, imi da sfaturi inutile, ma terorizeaza. Continui sa raspund monosilabic sperand ca astfel ii voi descuraja tentativa de dialog. Continua sa isi expuna ideile, idei care ma deranjau enorm. Aprob tot ce spune, nu vreau sa intru in conflicte inutile. Printe altele, mor de frig. Ma hotaresc sa merg pe jos de la gara pana in camin. Prilej de liniste…

Ajuns in Timisoara (in sfarsit), ma lovesc de un frig crunt. Un ger, ce mai… Imi incalc cuvantul si fug repede sa cumpar un bilet la tramvai. Astept in statie. Tremur tot. Tremur ca un bolnav. Vine si tramvaiul (dupa ce imi ajunge portia de tremurat). Urc, ma asez. Dupa doua minute mi se desfunda nasul si realizez ca miroase a urina peste tot.

-Ce bucurie…

Oamenii din jurul meu sunt agitati. Fiecare are ceva de spus, fiecare trebuie sa vorbeasca cel mai tare si debitul de cuvinte sa fie maxim. Ajung si in camin. Nu mai puteam de frig. La intrare ma intampina un tip in pantaloni scurti si maieu. Mi-e si mai frig cand il vad…

-Al dracu de emo kid, exclam eu…

Imi las bagajele in camera (din fericire stau doar la etajul 2) si plec in vizita la niste colege. Imi e dor de ele. Trebuie sa le vad. Se arunca in bratele mele, stam de vorba, si deodata, ca un par in cap, ma loveste o stire proasta (care are legatura cu fosta mea prietena).

-Superb!! exclam eu… Oare ce se mai poate intampla azi?

Maine am ore de la 8, acum e 4 noaptea si ma invart in pat. Crezi ca pot inchide un ochi? Incerc sa adorm, ma chinui sa adorm… Maine am ore de la 8… De la 8…

O zi ca oricare alta.

Este timpul sa iau o mica pauza. Trebuie sa imi pun ordine in idei, trebuie sa ma linistesc putin…

De aceea o perioada nu am sa va mai scriu. Nu pot preciza cat va dura acest gol, poate o zi poate o luna… Dar va promit ca am sa revin cu niste idei noi, captivante si bine scrise.

Pana ma intorc am sa va las niste slide-uri pe care le-am facut pentru Oana (demult), ca sa va delecteze…

1 - Primul slide

2 - Al doilea slide

Cu astea, promit ca inchei subiectul Oana. Ce e mult e mult…

Aveti grija de voi, Alex.

La fiecare 7-8 ani, omul trece printr-un lant de intamplari (dureroase sau nu) care il determina sa isi schimbe putin drumul in viata. Il determina sa devina o persoana mai buna, mai matura sau din contra, o persoana putin mai rea… Si recent am trecut si eu printr-o rascruce de drumuri, si am fost nevoit sa iau niste decizii care m-au schimbat. Putin, dar pentru totdeauna. Din articolele precedente, probabil ca ti-ai dat seama ca am suferit mult. Atata de mult incat mi-a pierit pofta de viata. Plangeam ca prostul, nu mai dormeam, efectiv nu mai aveam un tel, un scop, un vis… Si cei din jurul meu spuneau: totul va fi bine. Iar eu nu ii auzeam. Si atunci hai sa vorbim despre urmatoarea chestie:

Sa presupunem ca esti o persoana capabila sa ii ajute pe cei din jurul sau cand acestia sufera. Le dai un sfat, un umar pe care sa planga, si ei isi revin. Dar DE CE nu poti sa faci acelasi lucru cu tine? Cand esti la pamant si nu mai poti, de ce nu te poti ajuta pe tine cu un sfat, cu o idee? De ce nu vezi rezolvarea problemei tale, de ce nu vezi atat de evidenta rezolvare? Hai sa gasim impreuna o explicatie…

Mi-am petrecut aproximativ o luna de zile intreband in stanga si in dreapta ‘de ce?’… Si fiecare persoana avea un raspuns, acelasi raspuns dar spus cu alte cuvinte. Cea mai buna sinteza -a ceea ce cautam- am gasit-o (ironic?) la sora mea.

De ce nu putem fi propriul nostru doctor? Cauza nu este singulara. Sunt doi factori care determina aceasta impotenta de a ne putea ‘auto-ajuta’. Cand ajungem sa combinam acesti doi factori, devenim vulnerabili si incapabili sa ne vedem problema si sa ii gasim solutia.

In primul rand este modul in care privim problema noastra. Este greu sa ne privim pe noi insine in perspectiva, detasat, ca la teatru (spune-i cum vrei) atunci cand suferim. Tot ceea ce putem face e sa stam inchisi in noi si sa vedem ce e acolo. Ei bine, daca facem asa (si o facem) ne este imposibil sa vedem ce se intampla, este imposibil sa vedem pana unde se intind ramurile copacului numit problema si este imposibil sa vedem rezolvarea.

Rezolvarea noastra nu este in camera mica in care suntem inchisi, nu este in camera in care suferim si folosim peretii pe post de tinte in care dam cu capul. Trebuie sa ne detasam chiar pentru un moment de suferinta, trebuie sa deschidem ochiul obiectiv si sa ne privim de undeva de sus. Trebuie analizate cauzele si eventualele rezolvari. Usor de spus dar greu de facut, nu ?

A doua noastra mare problema vine din subconstient, direct din ceea ce ne defineste. Se numeste instinctul de autoconservare. Este ridicol sa crezi ca iti poti face tie rau, ca iti poti provoca suferinta (daca esti sanatos la cap) fara sa intervina acest instinct de autoconservare si sa spuna: ‘ce faci? opreste-te!’. In momentul in care suferim si trebuie sa luam o decizie, orice decizie am lua ca sa ne curmam suferinta, va fi o decizie cu consecinte dureroase. De exemplu daca suferim din dragoste (cliseic…), avem doua posibilitati… Ne chinuim sa mai continuam relatia, sau ii punem capat. In ambele cazuri va aparea o doza de durere, iar instinctul de autoconservare nu poate permite acest lucru. ‘Deciziile sunt greu de luat, daca iau decizia gresita? Daca daca daca… ?’.

Si aici am sa ma opresc. Incapabilitatea de a ne putea privi detasat problema si instinctul de autoconservare ne impiedica de cele mai multe ori sa iesim din butoiul cu durere in care ne scaldam toti. Mai devreme sau mai tarziu toti vom trece pe acolo. Important e sa iesim din el, si sa o facem cu lectia invatata.

Pentru ca fiecare pas pe drumul vietii este o lectie importanta.