Complicat… În camera mea am un perete pe care îmi scriu cu un marker tot ce nu trebuie să uit. Una dintre frazele prezente acolo, sună cam așa: Balonul trebuie să dispară.

Hai să vedem de unde mi-a venit ideea aceasta și ce înseamnă. Obișnuiesc să port conversații lungi cu sora mea la telefon. Ea în Oradea, eu în Timișoara. Și într-o seară am ajuns amândoi la aceeași concluzie. Aceeași concluzie ca titlul articolului.

Personajele principale sunt SENTIMENTALUL și RAȚIONALUL, două părți componente ale noastre. Ele stau în camere diferite, nu știu una de alta, nu se pot vedea nu se pot atinge. Niciodată.

Sentimentalul e obișnuit să facă din țânțar armăsar, este o parte care pompează informații (mare parte din ele imaginate), este partea care ne face să visam ziua cu ochii deschiși. El hiperbolizează totul. Totul.

Raționalul este partea curioasă din noi, este partea care se întreabă, este partea care cercetează tot în detaliu și până nu rezolvă o enigmă nu are liniște.

Adăugăm încă un ingredient și anume o suferință. Să presupunem că te doare faptul că persoana iubită te-a părăsit. Sentimentalul locuiește într-o cameră și pompează întrebări și informații. Oare unde e?, cu cine?, ce face?, oare mai ține la mine?, etc. Toate aceste întrebări intră într-un balon care se umflă tot mai tare în fiecare clipă.

Rațiunea stă în aceeași cameră cu balonul și se întreabă: oare ce e cu balonul acesta? de ce se umflă? ce e în el? de ce e portocaliu? de unde vine? cât mai crește? Raționalul are nevoie de răspunsuri. Sentimentalul are nevoie de liniște.

Însă niciunul nu se pot opri din ceea ce fac și apare suferința. Ajungi să te gândești toată ziua la persoana pierdută, suferi, plângi, azi ești ok mâine poate mai rău.

Care e soluția că să nu mai suferi?

Balonul trebuie să dispară.

Astfel, sentimentalul nu mai are ce umfla iar rațiunea nu mai are ce cerceta. E simplu. Încearcă și tu.

De ce lumea e de ajuns?

Pentru ca e asa de mare, pentru ca sunt atatea de vazut, pentru ca suntem atata de mici, atata de nesemnificativi incat nu realizam ca reprezentam un fir de nisip care traieste pe o plaja fara margini.

In fiecare clipa mor sute de oameni. In fiecare clipa se nasc sute de oameni. In fiecare clipa cineva zambeste, cineva plange, cineva se indragosteste, cineva asculta aceeasi melodie ca tine, cineva isi sarbatoreste majoratul cu prietenii, cineva doarme in bratele persoanei iubite sau se plimba cu ea de mana intr-un parc inflorit.

Sunt atatea limbi pe lumea asta, unele pe care nu le vom putea invata niciodata, atatea culturi, atatea credinte si atatea traditii incat ne este greu si sa le enumeram pe toate. Gandeste-te cum ar fi sa impartasim toti oamenii aceleasi amintiri. Gandeste-te cum ar fi sa avem timp sa vizitam fiecare coltisor al planetei. Sa calcam pe fiecare drum, pe fiecare trotuar, pe fiecare poteca existenta.

Iar fiecare dintre noi se zbate sa fie cel mai important. Fiecare om crede ca poate sa schimbe ceva pe plaja plina cu fire de nisip in care traieste, fiecare crede ca problemele lui sunt mult mai importante decat cele ale firului de nisip vecin, insa poate oare un fluture sa porneasca un uragan prin simpla bataie a aripilor?

Eminescu spunea Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea! Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea!. Suntem niste fire de nisip cu o existenta efemera, niste fire de nisip cu vise, sperante, impliniri si dezamagiri. Iar lumea in care traim, e de ajuns pentru toti, e a tuturor. Nu trebuie sa ne luptam pentru ea.

Important este sa stim cum sa pretuim fiecare clipa, pentru ca este unica, pentru ca este trecatoare, pentru ca nu se intoarce. Trebuie sa stim sa iubim, sa iubim tot ce e in jurul nostru pentru ca viata e prea scurta ca sa ne-o petrecem stresati, suparati, bosumflati, incrancenati sau singuri.

Uita-te pe geam putin. Ceea ce vezi e lumea ta. Zambeste.

Strada pe care-ai stat, păstrează şi acum locuri prin care-altadat’ cu tine am trecut.

Când ploaia în parc ne prindea şi totul era liniştit trăiam clipe care-aş fi vrut să n-aibă un sfârşit.

Acuma mi-e greu să mai cred că tot ce s-a-ntamplat mai poate fi, măcar odată, mai poate fi adevărat.

Sunt zile în care nu cred ce te-ar putea opri să fiu tot eu acela pe care-l vei dori.

Sunt singur, de-atâta vreme, singur şi de mult la uşa mea nici nu mai ţin minte de când nu ai bătut.

(Compact, Strada pe care ai stat)

Uneori stau şi mă întreb şi eu ca NoTalent, când iubeşti, lupţi sau cedezi?  Pe zi ce trece sunt tot mai convins că iubirea este un sentiment pe care îl avem toţi în comun. Dar nu suntem clone, nu avem acelaşi fizic, nu avem acelaşi păr şi se pare că nu iubim toţi la fel. Fiecare o face în felul lui. Aşadar când iubesc lupt sau cedez?

Sincer să fiu sunt zile când sunt convins că totul e gata, că am trecut cu bine peste… să-i zicem durere. Însă se mai întâmplă să ies în oraş sau să mă plimb pe străzi şi e de ajuns un miros, o imagine, un sunet ca să îmi demonstreze că defapt nu am trecut deloc peste durere. Amintirile revin, mult mai puternice, însoţite de nişte senzaţii total noi pentru mine. În acele momente, îmi doresc enorm să cedez, să las totul să se împrăştie în vânt, vreau să fug ca un laş, însă nu pot.

Şi nu pot nici să lupt pentru ceea ce îmi doresc, pentru ceea ce vreau, pentru că aş ajunge să lupt cu morile de vânt. Nu pot nici să port un război nici să mă predau. Nu pot nici să cedez nici să lupt. Nu pot decât să te iubesc.

Până acum 6 ani, în data de 19 Mai se întâmpla ceva magic. Soarele începea să stea sus pe cer tot mai mult, totul devenea verde şi mă umpleam de viaţă. În aer începea să se simtă mirosul de vacanţă, trei luni de zile doar pentru mine, doar ale mele. Fără şcoală, fără ceasul care urlă la ora 7 dimineaţa.

Acum 6 ani, de 19 Mai, aşteptam emoţionat Examenul de Capacitate. Primul examen important din viaţa mea. Nu ştiam ce sunt emoţiile, frica, tracul. Totul se rezuma la un cuvânt… învaţă.

Acum 5 ani, în data de 19 Mai, aşteptam să se termine şcoala. Ştiam că de la anul am să mă mut în alt liceu, acolo unde am făcut şi anii de gimnaziu, cred că eram puţin cam trist pentru că îmi plăcea unde eram.

Acum 4 ani, de 19 Mai, îmi luam inima în dinţi şi o întrebam pe Oana dacă vrea să fie prietena mea. Nu aveam habar ce e iubirea, fluturii din stomacul meu erau ceva nou şi nici nu pot să îţi spun cât eram de euforic.

Acum 3 ani, în data de 19 Mai, ei bine îmi amintesc mult soare. Eram certat cu Oana şi vara ce a urmat am petrecut-o singur. Totul e extrem de vag, însă ştiu că a fost cea mai scurtă vară din viaţa mea.

Acum 2 ani, de 19 Mai, aşteptam Bacalaureatul.Mergeam pe holurile şcolii visând că voi ajunge să studiez la Politehnica Timişoara. Eram în urmă de tot cu învăţatul, însă nu mă stresam (prea tare).

Acum 1 an, de 19 Mai, eram cel mai fericit om din lume. Tocmai se terminase anul I de facultate (da, la Poli în Timişoara) şi urma să vină şi Oana aici. După un an în care ne-am văzut mult prea puţin, urma să fim împreună pe vecie.

Azi, de 19 Mai, sunt cel mai trist om din lume. Oana nu mai e, visul Poli s-a destrămat, şcoala devine din ce în ce mai grea, sunt sigur şi e întuneric. Mi-am permis să deschid puţin cutiuţa cu amintiri, doar aşa, puţin de tot, să mă luminez o clipă cu amintirile anilor ce au trecut parcă mult prea repede…

- Am nevoie de ajutorul tău, mă doare tare… 
  
- Şi cu ce te pot ajuta eu? 
  
- Vreau un sfat, vreau să îmi spui că va fi bine, vreau să mă ajuţi să uit. 
  
- Eu te-aş ajuta cu plăcere, însă lasă-mă să îţi spun că nu sunt persoana potrivită. 
  
- Credeam că îmi eşti prieten… Se pare că m-am înşelat… 
  
- Uite cum stă treaba, eu nu am idee prin ce treci tu acum. pot să îmi imaginez, pot să mă pun în pielea ta pentru o clipă, dar nu pot să simt ce simţi tu acum. Şi nimeni nu poate. Şi nu mi se pare corect să îţi dau nişte sfaturi bazate pe ceea ce îmi imaginez eu că simţi tu. Înţelegi? 
  

- Şi atunci cui să cer ajutorul? 
  
- Este simplu. Cere-i ajutorul persoanei care simte ce simţi tu. Adică ţie. Tu eşti cel mai bun prieten al tău, pentru că tu simţi durerea din tine. Doar tu te poţi ajuta. Doar tu.
  

(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară)

- De ce eşti supărat, ţi-e dor de ea?

- Da şi nu am chef de vorbe, te rog să mă laşi în pace.

- Dar oare nu ţi-ar face bine să discuţi cu cineva despre ceea ce simţi?

- Îmi e dor de ea, de când a plecat nu mai sunt eu. Nu pot să adorm noaptea, patul e prea gol, iar când mă trezesc dimineaţa şi văd că nu e lângă mine stau şi plâng… E ca şi cum soarele nu ar mai răsări niciodată.

- De ce nu cauţi pe altcineva? Nu te-ar ajuta să treci peste suferinţă?

- Uite, merg pe stradă şi văd cupluri. Şi simt în mine o furie, o ciudă enormă pentru că şi eu eram ca ei cândva, mergeam cu iubirea mea de mână fără să ne pese de nimic, soarele ne zâmbea, totul era perfect.

- Şi crezi că nu mai sunt fete pe lumea asta?

- De fiecare dată când ies din casă, sper să o văd. Fiecare fata care apare în faţa mea seamănă cu ea şi pentru o clipă îmi tresare inima. Sper că e ea care se întoarce fugind la mine, însă realizez cu tristeţe că visez cu ochii deschişi…

- Şi ce ai de gând să faci? Ai să stai închis în casă toată viaţa?

- Nici eu nu mai ştiu ce să fac… Totul e aşa de trist, de pustiu. Simt că nu mai am pentru ce să mă mai trezesc dimineaţa. Şi când mă gândesc că e cu altul… Altul o sărută unde am sărutat-o numai eu, altul o atinge unde ştiu numai eu că îi place, era a mea, doar a mea şi acum altul mi-a luat locul… Nu cred că am să pot trece peste asta vreodată. Am pierdut tot ce am avut.

- Chiar tot ce ai avut?

- Tot ce am avut…

(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară)

Am avut plăcerea să cunosc o cititoare a articolelor mele. Şi am apucat să vorbim puţin. A recunoscut că şi ea scrie, însă nu are curajul să-şi publice textele. Multă lume face greşeala asta. E adevărat că nu e uşor să pui piciorul pe o scenă şi să începi să vorbeşti în faţa unei mulţimi. Am luat textul ei şi m-am hotărât să îl public aici.

Despre ce e vorba? Ei bine eu am rămas uluit de ceea ce am citit. M-am speriat, m-am bucurat, am plâns, textul te face să treci prin toată gama de emoţii cunoscute. Pe scurt, sunt ideile unei fete (14-15 ani) care trece prin drama unei despărţiri de iubitul ei. Şi dacă vei citi acele rânduri, ai să vezi că sunt scrise cu atâta patimă, încât o mare parte din emoţiile scriitoarei au rămas întipărite acolo.

Mi-aş dori să îmi spui părerea ta despre ceea ce e mai jos. Nu cred că e aşa de greu să laşi un comment. Hai că vine şi textul… Apasă mai jos că să îl citeşti.

TEXTUL:

”…si daca as putea sa sterg absolut orice urma din mine care ma intoarce mereu la tine;si daca as putea sa te sterg pe tine pentru totdeauna de pe fata pamantului;si daca n-ai fi existat niciodata…

Trebuie sa existe tot timpul un “si daca…” …si daca nu era acest “si daca” ,eu acum nu mi-as mai face iluzii despre cum ar fi fara tine,deloc,in viata mea…
Dar mai ales,cel mai important “si daca”:si daca nu m-ar fi durut atat!Dar m-a durut,si ma doare continuu,in fiecare secunda,in fiecare clipa,tot timpul,la orice pas,eu simt durere.O durere adanca in suflet,care imi taie respiratia,care imi opreste bataile inimii,care efectiv ma dezarmeaza.Este probabil singura mea tovarasa,care se va tine scai de mine pentru totdeauna,este durerea mea care te uraste pe tine si care vrea sa ma doboare pe mine.Dar cum sa urasca ea o fiinta care nu exista?Cum sa te urasca pe tine care,esti o entitate?Si totusi o face…iar eu,la randul meu,o urasc pe ea pentru ca nu pot sa te urasc la fel de mult pe tine!Caci dintotdeauna tu ai fost o parte,eu-intregul.Tu ai fost fundatia,eu-cladirea.Tu ai fost fiinta,iar eu-imperiul.Mereu ai fost parte din mine…fara tine eu nu eram eu,si fara mine tu nu existai si totusi acum eu nu mai sunt nimic fara tine,dar tu traiesti din plin fara mine…alaturi de ea…acum esti parte din altcineva si ea este sursa ta de viata,iar eu m-am intors la ce eram,la nimic.Pentru ca,desi am fost in fata intotdeauna,tu nu m-ai vazut,desi iti vorbeam,tu nu m-auzeai,desi dadeam in tine,tu nu simteai nimic fiindca nimicul nu poate fi nici macar observat…si eu pentru tine asta eram:un nimic.
Ma inaltam,zburam cat mai sus pe zi ce trecea,prindeam viata,imi deschideam aripile si mai mult,sorbeam in nestire fiecare clipa in aer…tu m-ai invatat sa merg pe nori…si tot tu mi-ai taiat aripile,mi-ai luat aerul,m-ai izgonit inapoi pe Pamant.
Zambeam tot mai mult,radeam,ma bucuram cand erai tu si eu nu eram…in mintea mea,tu erai al meu,tu traiai cu mine,langa mine,prin mine,dar n-a fost niciodata asa…zburam..alaturi de ingerul meu si de fapt zburam singura…si m-ai lasat sa zbor…ca apoi sa ma dobori la fel cum Moartea doboara un tanar in floarea varstei si plin de viata.
Era de ajuns sa-mi strapungi o aripa cu o singura sulita si ma omorai,dar era prea putin pentru tine…ai tras o data,deja cadeam;ai tras a doua oara,abia mai respiram;si ai continuat sa tragi pana cand nu a mai ramas nimic din mine si doar sufletul meu a ajuns in mainile tale,ca apoi sa faci tu ce vrei cu el…si l-ai omorat si pe el.
Visam…te visam pe tine,ne visam pe amandoi,ma visam pe mine alaturi de ingerul meu,si te strageam in brate in vis,si te adoram…si m-ai trezit din vis si mi-ai interzis sa mai visez vreodata.Ai sters visul din gandul meu,ai sters noaptea din viata mea,numai ca sa nu mai pot visa…nu am mai visat…

Traiam…simteam orice zvacnire din lumea asta,fiecare zgomot il simteam profund si ma-ncanta…respiram si adoram sa respir,sa traiesc,sa simt…dar ai vrut sa ma vezi moarta..si m-ai ucis.Dar ai vrut sa ma vezi in cosciug,fara suflu,palida,imbratisata de Moarte,si m-ai pus chiar tu insuti in mormant.Si n-a fost de ajuns!Ai vrut sa fii sigur ca n-am sa ma intorc din morti si ai turnat pamant peste mine…mult,mult pamant…si nu m-am mai intors…
Inger bun,cu chipul alb si luminos,tu ai vrut totul,si totul ai avut!Acum,intoarce-ti privirea…uita-te-napoi…si aminteste-ti cand mi-ai strapuns aripile si m-ai omorat,cand mi-ai luat visele si m-ai omorat…in mii si mii de feluri,mereu,tu m-ai ucis…adanc,adanc m-ai ingropat,tarana ai turnat peste mine…m-ai vazut palida,si trista,si trupu-mi lipisit de viata era…Si totusi acum,vezi bine,sunt aici,in fata ta!Ma vezi cum te vad,si ma auzi si nu poti sa crezi…Sunt eu,sunt vie,sunt mereu si intotdeauna voi fi eu! Te uiti uimit,te simti ciudat,e ireal?Cum?Cand tu,Ingerul,ai dat porunca si ti s-a indeplinit,acum,ma vezi aici?cu tine?Da..da,dragul meu…caci ai uitat…eu pentru tine am fost un nimic si asa ceva nu poti ucide!
Am reinviat dupa ce speranta de viata nu mai aveam,si am prins putere din Adancuri si m-am intors…mai buna,dar mai rea cu tine,mai fragila,dar mai puternica pentru tine…m-am intors sa-ti vad chipul cum urla si tipa si strange Moartea-n brate,dar nu moare…Tu ai fost mereu Ingerul bun din viata mea,din mine,dar ai uitat ca Ingerul cu aripile negre eu mereu am fost.Tu poti sa mori,caci muritor esti,dar eu ma voi uita la tine si voi zambi rece cand un fior electric iti va poseda corpul…si voi continua sa zambesc,si cu fiecare secunda in care vei cersi indurare eu ma voi hrani,ma voi intrupa la loc din lacrimile tale,din durerea ta,din moartea ta.Iar tu vei deveni “nimicul” si eu voi fi Entitatea.Eu mi-am pierdut aripile in secunda in care te-am vazut,caci imi era interzis sa doresc un Inger…dar acum sunt eu din nou,iar tu nu vei mai fi.
Ce trist…macabre ganduri…e frig,dar de fapt,asa trebuia sa fie…frig,caci mortii sunt reci,iar eu sunt moarta…
E neobisnuit de frig,si e o umezeala ce m-apasa,si un tipat ce-mi sparge timpanele…e o durere ce-mi vorbeste dar nu o inteleg…imi vine greu sa ma misc…sunt parca legata,sau mai bine batuta in cuie,in niste cuie invizibile,dar care ma dor,si-mi strapung carnea..si sangerez…dar nu sunt!Iar nu mai am aer,dar nici nu simt nevoia sa respir! e negru..totu-n jur e negru…e noapte?nu…sunt oarba?…nu,caci vad fiinte fuziforme si umbre aievea…
Ma trezesc,cu greu ma ridic din mormant si parca pasesc intr-o lume noua,pe un pamant neted,neatins de om…ah!Ce ma orbeste lumina!Ce zgomot!Ce galagie!Vreau liniste din nou…si nu cunosc pe nimeni…sunt singura intr-o lume goala…
Imi intind aripile si zbor…cat mai departe…si caut.Dar ce caut?Il vad pe el…il simt…ma uit la el si awwwwwww!ce durere!Ma doare sufletul,dar n-am…ma doare inima,dar nu o simt batand….ma doare intreaga mea fiinta anterioara pe care n-o mai am…si totusi,chiar si dupa moarte,El ma doare!Ingerul meu bun…inca imi face rau…
Si cad…o forta ma atrage spre pamant…ma izbesc de sol intr-o secunda,in fata lui..dar nu ma vede,trece peste mine,merge mai departe…nici nu ma simte… merg in spatele lui,ii respir in ceafa,ii vorbesc..de ce nu aude?de ce nu m-aude?il ating dar nu simte!…a murit…si el in ziua cand m-a ucis…a murit…s-a scurs viata din el cum s-a scurs tarana printre degetele sale cand m-a ingropat…a murit fiindca fara “nimicul” ce-l tinea in viata,era si el insusi un “nimic”…
Suntem amandoi morti.Suntem impreuna si dupa moarte.Eu inca il mai simt si el acum ma vede…si ne vorbim mereu,ore in sir…si eu,din Moartea mea ii dau din nou viata…el moare bând otrava mea…dar suntem amandoi.Il vad mai frumos ca niciodata,il simt mai cald…ochii i se lumineaza…ne luam in brate…Ma strange tare ca si cum ii este frica sa nu ma rapeasca Moartea din nou…ce calm e…mai linistit ca niciodata…are buzele reci si tremura…Parca are cristale in privire…
Mereu…amandoi,tinandu-ne in brate…zburam usor,peste pamant,si aripile noastre negre sunt atinse de vantul rece…Incet,incet…ne asezam impreuna in sicriu si plangem si murim din nou,dar impreuna…
Si in Eternitate,pe cerul Infernului o stea a aparut cand doi ingeri s-au cuprins si-au coborat in noapte… “

Bună. Ceau. Salut.

Numele meu este Alex.

Sunt o persoană plină de energie, amuzantă, sunt sufletul petrecerilor şi ador la nebunie să îmi trăiesc viaţa la maxim. Iubesc viaţa de noapte, ascult muzică house şi nu vreau să merg la culcare până nu iese soarele pe cer. În toanele mele bune mă folosesc de umorul meu pentru a îi face pe alţii să radă, şi când sunt călcat pe coadă devin uşor sarcastic şi muşc. Ştii ce fac cu prietenii falşi de exemplu? Îi trimit la plimbare şi dacă refuză, îi invit să între în origini. Ador mulţimile, ador agitaţia şi zgomotul. Sunt nebun. Acesta sunt eu, îmi pare bine de cunoştinţă.

Bună. Ceau. Salut.

Numele meu este Vlad.

Sunt o persoană introvertită, sensibilă şi boemă. Foarte romantic din fire stau întins noaptea pe iarbă şi număr stelele de pe cer, mă gândesc şi meditez la problemele altora şi încerc să îi ajut. Ascult muzică veche, muzică adevărată şi încerc să evit aglomeraţia. Mă simt foarte bine când sunt singur, însă mă simt şi mai bine în compania unui prieten drag. Mă culc devreme, mă trezesc devreme, pentru că nu pot să pierd un răsărit de soare, un apus de lună şi mirosul de cafea care planează dimineaţa în jurul meu. Mă îndrăgostesc nebuneşte de fiecare fată frumoasă pe care o văd pe stradă, nu îmi plăce gălăgia agitaţia şi prostia. Ştii ce fac cu prietenii falşi? Mă apropii şi mai mult de ei, încerc să îi ajut chiar dacă ştiu că voi primi o palmă înapoi. Aşa sunt eu, mai sensibil. Îmi pare bine de cunoştinţă.

Împreună suntem Alex Vlad. Două persoane sub aceeaşi umbrelă, blestemate sau binecuvântate să ne suportăm zilnic. Ne ajutăm reciproc şi sperăm că într-o zi vom întâlni persoană care să ne placă şi să ne iubească pentru ceea ce suntem. Există momente când ne mai certăm, însă trecem repede peste aceste probleme pentru că nu putem unul fără altul. Ne pare bine de cunoştinţă.

Da, azi e ziua mea de naştere. Şi da, nu îmi pasă.

Nu înţeleg de ce se face atâta tam-tam pe tema acestei sărbători. De ce lumea consideră că ziua lor de naştere e o dată importantă care trebuie sărbătorită? Eu nu consider data de 25 aprilie importantă, nu mă consider special.

Nu îmi place să primesc cadouri, nu îmi plac petrecerile surpriză, pentru că trebuie să mă prefac fericit chiar dacă nu sunt. Trebuie să mă prefac că sunt surprins şi lasă-mă să îţi spun că atunci când cineva îmi face un cadou nu sunt deloc mai fericit. Pentru că eu consider că fericirea vine din lucrurile mărunte, lucrurile simple care se întâmplă zi de zi. Şi nu e nevoie de un eveniment aşa de “important” ca să faci un cadou, fiecare zi e un motiv de bucurie.

Avem toane. Şi eu şi tu şi telefonul chiar. Ce se întâmplă dacă exact de ziua mea sunt într-o pasă proastă, mă cuprinde melancolia şi vreau să stau singur doar eu cu mine? Sunt obligat să petrec? Nu…

Aşadar azi am să încerc să fac ce fac eu de obicei, spun încerc pentru că precis se va găsi cineva să strige “trebuie să dai de băut, doar faci 21 de ani”. Iar eu, am să îi răspund: “dau de băut mâine, pentru că mâine e o zi ca azi, e o zi ca ieri, e o zi ca oricare alta”.

Nu ne trebuiesc date încercuite în calendar că să ne simţim bine în compania prietenilor. Nici o zi nu e mai specială ca alta. Dacă învăţam să ne bucurăm de fiecare răsărit de soare, vom zâmbi mai des. Dacă învăţam să dăruim o floare unei fete frumoase pentru că “aşa am vrut eu azi”, vom iubi mai mult.

Şi ce mai putem cere în plus? Nimic. Absolut nimic.

-De ce ai făcut-o? Nu pot să înţeleg, poate nu vreau să înţeleg.

-Nu ştiu. M-am lăsat dusă de val, am încetat să gândesc, totul s-a întâmplat prea repede, ca într-un vis.

-Şi iubirea dintre noi nu a însemnat nimic pentru tine în clipele acelea?

-Nu.

-Nici măcar o clipă nu te-ai gândit la mine? Nu ţi-a şoptit conştiinţa că nu e bine ce faci?

-Nu.

-Pot să ştiu cine e?

-Un coleg de facultate, nu contează cine e. E prea târziu acum. Ce a fost a fost, şi nici măcar nu pot să zic că îmi pare rău. Nu regret, a fost ceva ce trebuia să fac. Adevărul crud e că aveam nevoie de aşa ceva.

-Eu nu te-am înşelat niciodată. Nu am crezut că îmi vei face aşa ceva, după atâţia ani împreună. De ce? De ce ai venit la mine să îmi spui toate astea? Poate dacă mă minţeai mă simţeam mai bine. Era mai bine.

-Trebuia să îţi spun. Trebuia să aflii de la mine aceste lucruri. Ştiu că te doare dar asta e realitatea. Iartă-mă.

-Sper să mă trezesc mâine şi să realizez că am visat această discuţie. Spune-mi ceva, te rog mult… Mă mai iubeşti?

-Nu pot să îţi răspund acum la această întrebare, sunt confuză. Nu vreau să te mint, nu vreau să te rănesc mai tare decât am făcut-o deja.

-Şi relaţia noastră? Viitorul nostru? Cum rămâne cu ele? Ce ne facem? Îţi mai pasă măcar de aceste lucruri?

-Ţi-am mai spus, te rog nu mă pune acum să îţi răspuns acestor întrebări. Nu pot şi nu vreau. Lasă-mă în pace o vreme, uită-mă.

-Mă mai iubeşti?

-Tu ce crezi?

(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară)