Daca Dumnezeu ar canta, sunt convins ca ar avea vocea ei…

La fille danse (The girl dances)
Quand elle joue avec moi (when she plays with me)
Et je pense que je l’aime des fois ( And i think that i like those times)
Le silence, n’ose pas dis-donc (The silence, when we cant talk)
Quand on est ensemble (when we are together)
Mettre les mots (The words come together)
Sur la petite dodo (during the little nap)

La fille danse (the Girl Dances)
Quand elle joue avec moi et la pluie (When she plays with me in the rain)
Elle me manque ( she misses me)
Pourquoi?(Why?)
Non,non (no, no)
C’est la chanson, la nuit, le vent (It is the song, the night, the wind)
L’amour , le son (The love, forgot what le son means but i think, Life?)
De la petite Dodo (during the small nap)

Sunt mare si prost pentru ca am crezut ca se poate sa fie bine.
Oamenii sunt buni, capul plecat sabia nu-l taie, eradicarea coruptiei, fiecare are sansa egala, de maine va fi mai bine… Niste prostii poate mai mari ca mine. Utopisme cretine concepute pentru a tine intr-o lesa invizibila multimea. Aceeasi multime care ajuta la bunastarea natiunii, bunastare reflectata de procentul celor care isi permit sa mearga cu elicopterul la lucru. Pardon, la furat.

Domnule Basecsu, du-te dracului. Nu pentru ca esti rau sau prost ci pentru ca ai promis ceva mai bun, in conditiile in care stiai ca tu nu vei fi decat o papusica cu telecomanda a celor ce intr-adevar iau deciziile. Cei pe care am uitat sa ii impuscam in 89.

Vrei sa-ti fac cunostinta cu prietenul meu imaginar?

Am patit ceva. Sa vezi ce interesant e creierul omului. Am citit zilele trecute Colectionarul lui Fowles, o carte absolut bolnava si geniala. Cu fiecare pagina parcursa pielea mi se strangea tot mai tare pe mine, senzatie pe care nu am mai avut-o de la cartile lui Stephen King. Alea au fost demult.

Ceea ce m-a impresionat cu adevarat, ceea ce a declansat POC-ul din capul meu se afla undeva la jumatatea cartii cand se termina tot. Si incepe din nou, aceeasi poveste, din alta perspectiva. Un stil si mai bolnav, total diferit de primul, de parca aceasta carte a fost scrisa de doua persoane diferite.

Timp de trei nopti am avut cosmare groaznice, nu din cauza imaginilor ci din cauza senzatiilor. Inconstientul meu  a inceput sa fabrice povesti care se continuau de la o noapte la alta. Sincer, am crezut ca nu mai scap.

Doar azi am realizat de ce nu am dormit linistit.

Cam de un an de zile, mi s-a urcat  in gat. Era exact ca o cravata stransa bine de tot peste marul lui Adam. Abia mai puteam respira.

La inceput m-am speriat pentru ca era plina de fluturasi si nu vroiam sa isi ia zborul. Ce era sa ma fac fara ea? Fara arsurile caraceristice? Fara palpitatii si alte junghiuri? I-am spus sa stea cuminte, sa nu se mai prosteasca pentru ca ma va baga din nou in bucluc. Stia foarte bine despre ce vorbesc, doar am suferit impreuna.

Ei ca sa vezi, marele dracusor nu s-a potolit. S-a tot zbatut, a tremurat, m-a facut sa nu dorm noaptea si pana la urma…

Evident pana la urma i-am dat drumul. I-am spus: fugi, fa-ti de cap din nou, insa nu ma baga si pe mine in treburile tale daca dai de rau. A zburat, da, v-o jur. De parca as fi tinut-o intre gratii. De parca nu a vazut lumina zilei niciodata. Si s-a tot dus pana cand, din fericire, a prins-o frumoasa care e si azi langa mine. Hap! A inhatat-o din zbor si a bagat-o in buzunar. Acum e a ei. Si sper ca va avea grija de ea cat mai multa vreme.

Auzi? Te rog fi blanda cu ea. Si sa nu o ranesti. Si sa nu o strici. Daca se intampla ceva, ce ma fac eu fara inima?

Am lipsit mult pentru ca in ultima vreme am lucrat la un tool pentru programatori. E un bugtracker nou, mai bun si mai util decat ce exista deja pe piata. http://redbugtrack.com e aplicatia in sine si http://redbugtrack.com/blog e blogul unde puteti vedea progresul aplicatiei.

Ce te faci cand visele tale, toate sperantele,  iluziile,  depind de DA-ul cuiva? Cum mai poti dormi, manca, respira,  cum mai poti face orice altceva? Pentru ca toate acestea, viata in sine isi pierd rostul pana cand auzi acel DA.

Si nu asteptarea e cea care te omoara ci ideea ca DA-ul se va transforma in NU si va trebui sa tragi linie si sa o iei de la capat. De la capat cu totul. Cu vise, sperante, iluzii, batai de inima, fluturasi noi. Toate acestea, tu, eu, el, ea, depindem de capriciul cuiva. Sa speram ca acel cineva se va indupleca si zambind, va rosti DA.

Blestemat cel care zice ca noi oamenii nu depindem unii de altii…

Este vorba despre ceva absolut magic, inaltator si frumos. E un proiect care sprijina persoanele care canta pentru bani pe strazi. Cel care a initiat proiectul calatoreste in toata lumea si inregistreaza o serie de artisti, iar rezultatul este genial. Prima melodie care a iesit in urma experimentului este putin mai jos, iar daca vrei sa le asculti pe toate http://www.playingforchange.com/episodes.

Melodia mea preferata, in cadrul acestui proiect este:

Dragostea,

Acoperis e prins de casa

Cu doua pioneze.

E vant.

La cea mai slaba adiere,

Ori zboara si te lasa singur,

Ori cade si te face bucatele.

Si vei dormi cu frica-n san

Ca nu cumva sa te trezesti

Zdrobit, in somn,

De ceea ce atat iubesti.

Dar merita.

Cu-atat mai dulce e secunda,

Eternitatea alba-n care

Acoperisul sus, de cald iti tine.

Si nu ninge

Si nu ploua

Si nu cade peste tine.

Apoi, e vant.

Calatoria mea, in direct, aici: http://twitter.com/vlladin

Vreau sa va vorbesc despre o teorie despre care am citit recent,  nu acum insa pentru ca nu imi amintesc titlul articolului. Azi am sa va vorbesc despre inepuizabilul subiect, iubirea. Mai precis, ideea de a iubi.

De ce idee de a iubi? Totul a pornit aseara, mergeam linistit pe strada si m-a lovit. Teoria despre care nu va vorbesc azi spune ca noi in primul an de viata ne traim 99% din viata, in urmatorul an 99% din ceea ce a mai ramas si asa mai departe. Inconstient am facut legatura cu plaja iubire-relatie-partener. 

Se spune ca prima iubire nu se uita niciodata. E cea mai frumoasa, cea mai adevarata, cea mai pura. 99%, nu? A doua iubire, desi e diferita, in cazul in care se termina putem trece mai usor peste “marea depresie”. 99% din cea ce a ramas din prima iubire. Cred ca ai inteles unde vreau sa ajung.

Dar ce e cu Ideea de a iubi?  Dupa ce trecem de “prima”, la “a doua” apare un gol care trebuie umplut cumva. Acel ceva care a disparut dupa “prima” este ideea. Nu ne mai doare atat de mult a doua, a treia, a patra despartire pentru ca noi nu ne mai atasam atat de mult de partener, cat ne atasam de ideea de a avea un partener langa noi. 

La un moment dat, la numarul x, nu mai conteaza “cine”, conteaza “cand”, pentru ca instinctul de autoaparare intra in actiune si nu ne mai permite sa ne atasam enorm de mult de cineva. Nu spun ca nu vor mai exista sentimente pentru viitorii parteneri, spun doar ca acele sentimente vor fi extrem de volatile, iar trecerea de la rau la bine va fi tot mai rapida, lejera si fara dureri.

Cam atat, in loc de incheiere va repet noul meu imn: Tot mai multa lume incepe sa ma scarbeasca.

Imi doresc sa fiu canibal, nu atât din placerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita.

Tot mai multa lume incepe sa ma scarbeasca.

Iti trebuie o oglinda. Te trezesti dimineata, o pui in fata si incepi sa exersezi. Te gandesti la un lucru si te straduiesti ca in oglinda sa apara alt lucru. Azi lucrezi la mimica si comportament. Te gandesti ca urasti pe cineva, ca ii vrei raul, iar in oglinda trebuie sa apari ca o persoana normala, fericita, linistita, poate cu un mic zambet pe buze.

Iti trebuie o oglinda, cum altfel sa exersezi? Oglinda speciala, desigur, care sa nu iti spuna cat ai devenit de parsiv in viata de zi cu zi, care sa nu iti oglindeasca uratenia sufletului si coltii care abia astepti sa ii infigi in cineva. Esti artist in arta disimularii, cel mai tare, cel mai bun, esti omul perfect. Asa iti sopteste sticla din fata ta.

Daca ar fi o oglinda sincera, ar spune ca nu exista perfectiune in lumea materiala, pentru ca fiecare obiect este unic. Perfectiunea nu poate fi atinsa, ar insemna sa desemnam un singur obiect din lume perfect. Putem visa la ea, putem incerca sa ajungem acolo si poate utopic vorbind vom reusi, dar dupa ce se inchid luminile. Daca ar fi intr-adevar sincera ti-ar spune ca nu e frumos sa te prefaci in fata altor oameni pentru ca ei oricum te pot citi, ti-ar spune ca faci parte din categoria actorilor de mana a treia, care joaca in spatele blocului opera teatrala Scufita Cu Pitici pe Creier.

Poate s-ar sinucide de ciuda, crapand in 5 bucati.

Dupa exercitiul de dimineata, cu atentie iti pui oglinda la locul ei, sa nu o spargi, doar ce te-ai face fara acest ajutor inestimabil si cu 7 ani de ghinion pe cap?

Pe jos, sub cerul mare,

O buburuză tricotată

Stă la Soare.

Poate că tu, sau poate eu

Vom trece peste ea în grabă.

Noi obosiţi, fugim mereu.

Şi dacă buburuza alb-vărgat

Ne e sortită nouă?

Tot ce e mic

Noi ignorăm,

O clipă este mult prea mult

Să stăm, să ascultăm.

Trecând pe lângă ea,

Cu orbul nostru

Noi o agăţăm.

Şi astfel, visul tricotat

Din cauza noastră se destramă.

Traim intr-o lume, piesa de teatru cu actori fututi mental, supusi pana la moarte regizorului Societate. Cine nu are o fatada dupa care sa se ascunda si sa planga ca un copil e considerat nebun, prost, slab si nedemn de a pasi pe scena.

Piesa e cu niste robotei. Daca stam sa o urmarim putin, putem vedea puzderia de tipuri si modele existenta in jocul actoricesc. Vedem robotei tebmeli, care si-au lipit ochii de cutiuta cu imagini, sau urechea de difuzorul in care urla Guta, prea comozi ca sa manance in bucatarie, prea inculti ca sa lege doua fraze inteligente.

Vedem robotei tineri, de care atarna un kilogram de aur, un kilogram de fard,  haine cu tot felul de inscriptii, iar parul impletit in sute de codite colorate acopera un cap pustiu si o gura sparta de alti robotei, posesori BMW.

Roboteii merg la Biserica, unde isi etaleaza noul costum, Biserica fiind ultima oprire inainte de carciuma. Ei sunt credinciosi, se inchina la un zeu din hartie, pe care gasim tiparit chipul unui mort care a iesit candva in evidenta. Cuvintele iubire, romantic, au ajuns arhaisme si sunt la fel de inutile ca vopsirea in roz-bombon a parului din fund.

Daca un robotel incearca sa comunice cu alta creatura asemenea lui, este considerat prea mic si prost sau prea nedemn de a fi bagat in seama. Si absolut toti sufera de metaforicul sindrom “am un ghimpe-n cur, nu ma deranja”.

Tata robotel si mama robotel vin acasa stresati de la serviciul de rahat pe care ei l-au ales intr-un moment de luciditate, serviciul care le limiteaza drumul la o linie dreapta, se descarca pe roboteii copii care sunt obligati sa urmeze visul parintilor lor, sunt obligati sa ajunga unde parintii lor incapabili nu au fost in stare sa paseasca decat in vise.

Regizorul e bun. Pentru o bomboana si jumatate te va prosti sa urci pe scena si sa-ti intrii in rol. Drept rasplata ai voie sa respiri cat vrei tu si ai dreptul sa te bucuri de 20 de zile libere pe an. Cand nu mai esti bun de nimic, iti cade cortina in cap si abia atunci te trezesti la realitate. Dar ce bun? Nu mai esti capabil nici macar sa mananci singur.

Daca esti un actor pensionat si crezi in reincarnare, stai linistit. In curand o vei lua de la capat. Daca nu crezi in prostiile alea, plangi pana mai poti, in curand se stinge lumina. In orice caz, afla ca exista oameni care nu vor sa asculte de regizor, exista oameni liberi de temnita in care traim.

Viata e frumoasa.

Vine primavara si… trebuia sa fac putina curatenie pe aici. Am tot asteptat sa se faca singura dar se pare ca destinul a lasat acest lucru in seama mea. Am sters multe articole vechi, dar inainte de a le ingropa definitiv m-am uitat peste ele. Asa am ajuns la concluzia ca imi este dor.

Imi este dor de vremurile cand eram mic, mic si prost, un copil pierdut in joaca pe strazile imprejmuite de verde. Un copil care trebuia sa manance, sa doarma si sa se joace. Imi amintesc, s-a intamplat acum multi ani, eram acel omulet prostovan si m-am uitat spre cerul senin. Afara era cald, calm si bine. Atunci mi-am propus sa memorez imaginile si momentul, pentru ca va veni o vreme cand imi va fi dor… Si uite ca asa e…

La naiba, imi e dor de liceu, de banca mea jegoasa in care am stat atatia ani, acolo langa geam, la etajul 4, mi-e dor de colegi, profesori, teze si toate acele nimicuri care au compus viata de elev.

Totodata imi e dor de ziua de ieri pentru ca a trecut iar eu simt ca nu am facut destule lucruri memorabile, nu am folosit fiecare clipa la potentialul ei maxim. Si mai imi e dor de toate persoanele speciale care au trecut prin viata mea, mi-e ciuda ca i-am lasat sa imi scape printre degete fara sa ma bucur de valoarea lor. 

Mi-e dor de mine, de acel mine cu care eram obisnuit…

Distanta cea mai scurta dintre doua locuri este timpul si

distanta cea mai scurta dintre viata si moarte este omul…

Timpul, o notiune relativa (dupa cum am aflat si eu de curand), a inceput sa curga altfel in ultima vreme. Al dracu unitate de masura a inceput sa se comprime intr-un mod alert, e ceva de speriat. A trecut o luna de zile de cand nu am mai scris ceva aici, pentru mine doar o zi, pentru altii poate un an.

Trecutul meu nu e un secret. In curand il voi face si mai transparent, daca apuc sa termin cartea pe care nu am inceput-o inca. Oana, scoala, suparari, tralala-lalala-la. Au trecut de unde si numele de TRECUT, cliseic nu?). Dupa trecutul trecut, in orine cronologica si in ordinea bunului simt urmeaza

Prezentul. Acest prezent, cadou in limba engleza, ma prinde pe picior de plecare. Evadez cateva clipe din peisajul comunist si sper ca ma indrept spre taramuri magice, unde nu e foame, stress sau alte cuvinte care la noi romanii inseamna “normal”. Pe plan personal, am gasit momentan echilibrul mult dorit, visat, sperat, imposibil, … Prezentul meu se numeste Dany, are ochi albastrii si ma face fericit. Calatoresc 400 de kilometri pe saptamana, doar ca sa o vad. M-am reintregit componenta in moduri stiute doar de mine si de putinii oameni carora le-am spus, am ajuns sa lucrez mult mult de tot, am inceput sa citesc asemenea unui maniac Fundatia lui Asimov, am renegat multe persoane care nu aveau ce cauta langa mine si bineinteles i-am cumparat lui Nelu o trompeta de ziua lui. Nu, nu vrea sa imi cante Oda bucuriei.

Detalii, detalii. Inca sunt de parere ca Romania este un morman mare de cacat, inca ma irita retardatii coborati (cazuti?) din bananier care misuna pe strada la lumina zilei, inca ascult muzica aia care le fute la unii creierul, inca mai dorm cat pot de mult, inca sunt capabil sa nu ma conformez niciunei norme existente, inca exist.

Viitorul nu il pot povesti inca, este secretul meu. Povestea e scrisa, raul e absenta binelui, invata sa zambesti, liber ca pasarea cerului, singurele limite ti le impui tu, balonul trebuie sa dispara, iar pana voi procesati cele scrise mai sus, va anunt ca…

…am revenit.

Imi amintesc cum eram doar un copil cand am inceput sa privesc cerul. La inceput, pentru ca era singura mea scapare din camera inchisa complet, apoi pentru ca era singura mea sursa de lumina intr-un negru fara de sfarsit, apoi pentru ca am inceput sa visez cu ochii deschisi la imensitatea spatiului. Imi placea sa imi imaginez cate planete ca ale noastre exista acolo in neant, sa imi imaginez ca macar pe una dintre acele planete exista un CINEVA, care la randul lui se uita in sus si viseaza. Ca mine.

Indragostit fiind, il priveam mereu. Cunosteam fiecare stea in parte, erau superbe si perfecte toate. De fiecare data cand priveam spre cer ma umpleam de acel ceva, care alimenta flacara inimii mele. Iar luna… singura, pala, uneori cu fata ascunsa dupa o perdea de nori… ma privea ca si cum ar cunoaste fiecare lucrusor din mine. Se uita la mine de acolo de sus si parca ar fi vrut sa imi spuna Alex, …

Acum stau si privesc stelele. Inca o mai fac, chiar daca a trecut atata vreme de la prima oara. Cand le vad, fara sa conteze la care ma uit, te vad pe tine. Si ma arde un dor imens, mi-as dori sa pot sa zbor o clipa pana in bratele tale si inapoi. Apoi inca o clipa la tine. Si tot asa pana nu mai e clipa care sa nu ma prinda la caldurica, in bratele tale. Esti departe, dorul e mare, ma bucur mult ca pot sa inchid ochii si te vad pe tine, cu acei ochi senini si par balai. Ma bucur mult ca nu e secunda sa nu te vad in absolut orice lucru care exista in jurul meu.

Degeaba incearca sa Luna si Luceafarul, impreuna cu al lor stele sa fure o raza din lumina ta, pentru ca nu vor reusi. Iar eu, oricand pot, privesc intai spre tine. Iar daca nu te gasesc langa mine, imi indrept privirea spre cer si incep sa visez… Gihici ce? TU…

Orice poveste are un final. Aparent. Inainte de a ajunge la finalul Hazardului, vreau sa asteptam putin. Vreau sa iti imaginezi tu finalul. Sa il vezi in fata ochilor. Ce zici, mai exista vreo sansa pentru Eric si Sarah?

Viata noastra, pe langa faptul ca e un drum plin de ocolisuri si hop-uri, este foarte ironica. Depinde de noi cat de usor parcurgem acest drum, depinde mult de fiecare decizie pe care o luam, dar per total, viata este ca un joc la ruleta. Pur si simplu sunt prea multi factori implicati, factori care nu depind de noi, ca sa putem spune ca ne controlam total destinul.

Ce se intampla daca nu pleca Eric din cafenea, ce se intampla daca Sarah nu il intalnea pe acel om bogat care i-a furat mintile, ce s-ar fi intamplat daca? Daca se mai invartea putin roata, bila ruletei se oprea pe doi negru nu pe trei rosu. Si atunci povestea suna altfel.

Povestea ta cum suna? Enumera in gand trei momente cruciale din viata ta, trei momente in care ai simtit ca decizia pe care o iei atunci este importanta si incearca sa vezi unde ai fi tu acum daca luai alta decizie. Nimeni nu iti impune calea pe care sa pasesti, insa eu personal sunt de parere ca punctul de plecare in viata si punctul de final sunt stabilite de altcineva. Noi avem prilejul sa alegem drumul pe care il luam. Putem sa cataram un perete vertical, sau ne putem plimba. In final, ne vom intalni cu totii la capat.

Cine e Johnson? Vor mai fi Eric si Sarah impreuna? De ce nu e mort Eric? Sunt intrebari la care poti raspunde si tu. Daca totusi doresti sa citesti varianta mea, se afla mai jos. Nu uita ca uneori e important sa iti controlezi reactiile, pentru a evita verticalizarea drumului tau…

***

Pentru ca timpul nu mai conteaza, restul nu mai exista, doar daca e ea.

Printre ochii intredeschisi, Eric il zari pe omul care l-a apucat de gat. Statea in fata lui, era cat un munte, transpirat si schita un zambet de satisfactie. Se afla legat de un scaun, intr-o camera mica fara ferestre, hainele ii erau sfasiate si gatul ii pulsa de durere. Incerca sa ii se adreseze persoanei din fata lui:

- Nu sunt cine crezi, te rog intelege-ma.

Fiecare cuvant rostit era un chin pentru gatul lui Eric, insa cuvintele sale se loveau de cei patru pereti ai camerei, pentru ca nimeni nu il baga in seama.

- Lasa-ma sa plec dementule, incerca sa urle in timp ce se zgudui din tot trupul. Animalule!

Agresorul se apropie de el si cu un pumn il facu pe Eric sa taca.

***

Draga frate, iti scriu din Rollsburg. Vreau sa stii ca sunt sanatoasa, insa doar fizic. Sufletul ma doare enorm si uneori nu ma pot opri din plans. Inca nu am reusit sa dau de urma lui Eric, dar simt ca sunt aproape de el. Il visez noapte de noapte, uneori parca il simt cum sta langa mine si ma priveste. Am calatorit extrem de bine, iar oamenii de aici sunt extraordinari, vor sa ma ajute cu orice pret. Daca primesti vesti despre iubitul meu te rog sa imi scrii. Iarta-ma ca am lipsit acesti patru ani de acasa, insa trebuie sa il gasesc. Si nu am sa ma opresc pana nu dau de el. Cu dragoste, Sarah.

***

- Ce ai de gand sa faci cu mine, raspunde-mi! Ti-am mai spus ca numele meu este Eric, nu cunosc nici un Johnson, te rog lasa-ma sa plec.

- Nu am de gand sa ma las prostit de vorbele tale goale, nu lua ca pe un prost. Am jurat ca voi razbuna moartea mamei mele, iar acum am ocazia sa o fac.

- Dar sunt nevinovat, ti-o jur…

- Cum indraznesti nemernicule sa minti in halul asta? Vrei sa simti ce a simtit mama mea in noaptea in care ai jefuit-o? In noaptea in care ai ucis-o fara mila?

Nici nu termina bine de rostit aceste cuvinte, ca infipse un cutit adanc in pieptul lui Eric.

- Te rog nu ma ucide, numele meu este Eric… Si tot ce mai simtea era sangele sau cald siroind din piept. Cuvintele nu mai puteu fi rostite, aerul nu mai intra in plamani, trupul nu mai asculta de el. Incept incet camera incepu sa se invarta si mai incerca odata sa traga aer in piept, dar degeaba. Era sange peste tot, iar deasupra lui era un cap urias cu un zambet enorm de satisfactie pe fata.

Ar fi vrut sa il intrebe de ce, sa afle mai multe insa ultimul gram de viata se scurse din trupul sau. Apoi, totul se lumina in jur si in fata lui aparu Sarah. O vedea cum de patru ani de zile il cauta disperata din sat in sat, din oras in oras, o vedea cum se ruga de fiecare trecator sa o ajute cu o informatie, o vedea cum se stingea, incet, incet de dorul lui.

Era atat de aproape de EA, insa incapabil sa o atinga, incapabil sa ii vorbeasca, se multumea doar sa o admire. Vedea pana in sufletul ei, pana in inima ei, vedea iubirea pe care i-o poarta. Arata ca o floare cu petale de foc, cu flacara rosie care nu se stingea niciodata pentru ca se alimenta direct din sufletul frumoasei sale iubite. O lacrima se scurse pe obrazul lui Eric si deodata totul disparu. Era inconjurat de intuneric. Ah, de-as mai avea o sansa… ofta el.

O bataie puternica in usa il facu sa respire din nou. Se gasi intins pe pat, in camera sa mica si intunecata.

- Da, am sa platesc maine chiria, mormai el trantind usa si scarpinandu-se in cap.

Trebuie sa ma intalnesc azi cu Sarah, sa vad ce o fi asa de important. Vai, firar al naibii de ploaie, firar al naibii de somn, sa se duca dracului administratorul cu bataile lui in usa, am sa intarzii. Ma imbrac repede, imi apuc umbrela din colt si o iau la fuga spre locul intalnirii.

Intru in cafenea, imi scutur umbrela de stropii de ploaie asezati pe ea si o zaresc pe Sarah. Statea la masa, singura si parea foarte obosita. Ma apropii de ea, incerc sa o sarut dar ma abtin pentru ca buzele mele sunt inghetate de vantul taios de afara. Ma multumesc sa ma asez langa ea si sa comand o cafea calda.

- Eric, sa stii ca te-am chemat azi pentru ca…

- Vai, stiam ca Lilly nu se va tine de cuvant. Am rugat-o enorm de frumos sa nu-ti sufle nimic.

- Nu e vorba de Lilly, Eric trebuie sa iti spun ceva. Incerc de o vreme buna, insa nu pot, dar aseara nu am putut inchide un ochi si m-am decis ca e timpul sa aflii de la mine.

- Spune draga mea, te ascult – am spus eu in timp ce stateam cu ceasca din care ieseau aburi aproape de fata.

- Eric, m-am indragostit de alt barbat.

Ma uit la ea, incerc sa imi dau seama daca e o gluma sau nu. Schitez un zambet strengaresc, insa ea nu raspunde la fel. Era palida, speriata, nu o mai recunosteam.

- Pur si simplu s-a intamplat, – continua ea – e ceva neasteptat si pentru mine, te rog sa ma intelegi.

- Bine, dar cum poti sa imi spui asa ceva?

- Eric, te rog sa ma intelegi, nu te mai iubesc, intre noi s-a terminat totul.

- Bine Sarah, dar atatia ani impreuna, nu au insemnat oare nimic pentru tine? Trebuie sa facem ceva, trebuie sa incercam sa nu ne pripim, e pacat sa irosim atata vreme, atatea amintiri frumoase, atatea nopti de amor.

- Eric, decizia a fost luata deja. De maine ma mut cu el intr-o ferma langa oras.

- Acum inteleg, ai ales o persoana care are o ferma, nu o persoana amarata care locuieste in mansarda unui fost hotel.

Ma ridic de la masa ca sa plec, ea ma prinde de mana si zice:

- Eric, nu e vorba despre asta, eu…

- Sarah, de azi nu ai sa ma mai vezi, plec. Dar sa nu uiti niciodata ca te iubesc, mereu te-am iubit si am sa te iubesc in continuare. Pentru ca nu am nevoie de bani ca sa fiu indragostit, nu am nevoie de ferme nesfarsite ca sa ma simt bine in bratele tale, nu am nevoie de o alta femeie. Cand ai sa realizezi si tu acest lucru va fi prea tarziu. Adio iubirea mea.

Am deschis usa furios si am dat sa ies in ploaie, insa ceva m-a oprit din drum. Ma intorc spre ea si o vad mai frumoasa ca oricand, cum statea singura la masa. Lacrimile curgeau pe obrazul ei. M-am apropiat, i le-am sters si am simtit cum ceva cald emana din pieptul ei. In acea clipa un fior rece m-a cuprins si mi-am jurat sa lupt pentru ceea ce iubesc. Am sa fac orice sa o tin langa mine, orice sacrificiu, oricat ar dura. Pentru ca timpul nu mai conteaza, restul nu mai exista, doar daca e ea.

- Lasa iubita mea ca facem noi cumva. Hai sa te imbratisez…

La urma urmei, viata e un hazard. Eu pariez pe 33 negru. Vrei sa invarti tu, te rog, ruleta?

Download Hazardul aici

într-un nesfârşit gol, plin de plăcere trupească amestecată cu iubire, gemete, lacrimi de fericire, atingeri, săruturi…

Şi în ziua în care s-au întâmplat aceste lucruri, afară ploua, însă nu mai tare ca în sufletul meu. Pentru o perioadă am fost un om nebun, pur şi simplu m-am lăsat purtat de forţe invizibile în clipa în care am plecat din acel oraş blestemat.

- Eric, au trecut aproape trei luni de zile de când ai sosit în sătucul nostru şi nu ai scos o vorbă de atunci. Te-am urmărit în toată această perioadă pentru că eram sigur că se apasă ceva pe sufletul tău. Mă bucur că în sfârşit ai reuşit să te deschizi în faţa mea, sfatul meu…

- Dar nu am nevoie de sfaturi Donn, sunt un om pierdut. Mereu am în minte, şoptite printre râuri de foc, două cuvinte. Apar imagini în care buzele noastre se caută, se găsesc, dar nu au curaj să se atingă. Inima începe să bată tot mai tare, nu pot să respir în timp ce moalele ei mă cuprinde, mă sărută, în timp ce zbor departe, fără aripi. Aud două cuvinte spuse printre buzele noastre unite pe vecie. Te iubesc. O văd pe Sarah, văd cum trupurile noastre vibrează, oriunde aş atinge-o, ochii ei senini se tulbură de plăcere. Trupurile noastre se impreuneaza într-un nesfârşit gol, plin de plăcere trupească amestecată cu iubire, gemete, lacrimi de fericire, atingeri, săruturi…
Şi pe neastaptate mă trezesc din visare şi realizez că am pierdut-o pentru totdeauna pe ea, care înseamnă totul. Oare există vorbe care să îmi aline câtuşi de puţin durerea? Există medicament pentru boala mea?

- Eşti un mare prost. Asta doream să auzi de la mine, zise Donn în timp ce se ridica de la masă ca să plece. În trecere îi aruncă cu un gest părintesc lui Eric ultima frază a concluziei lui: Dacă într-adevăr înseamna atât de mult pentru tine, luptai până la ultima suflare, nu fugeai ca un laş. Adio Eric, gândeşte-te la ce ai făcut.

Cana pe jumate plină cu cafea din faţa lui Eric începu să capete forme noi, să se transforme în lucruri nemaivăzute, mistice, toată lumea se învârtea cu el în timp ce îşi dădea seama de adevărul spuselor lui Donn.

Atâta vreme am stat închis în mine, am plâns de unul singur, fără să fac nimic. Ce prost su… DAR oare ce puteam eu face? Cum poate un om sărac să concureze cu cineva care are ferme întinse? Dar banii nu aduc fericirea, banii nu înseamnă iubire. Poate Sarah a avut un moment de nebunie, poate încă mă iubeşte… DAR de ce nu m-a căutat până acum? Dacă dorea să mă găsească se folosea de fratele ei, de familia ei, de resurse nebănuite. Trebuie să o caut, trebuie să o revăd după atâta vreme şi să îi vorbesc. Vreau să îi spun că o iubesc, vreau să văd dacă e fericită, trebuie să o văd fericită. Am să o răpesc şi vom pleca împreună în lume, vom avea propria noastră fermă într-o zi… Mă întorc.

- Vai Lilly ce am putut face? Eric e mort din cauza mea şi nu…
- Sarah nu te mai învinovăţi pentru ceva ce nu ai făcut!!
- Dar totul e din cauza mea, nu trebuia să fac ce am făcut. Îl iubesc ca o nebună, acum că nu e parcă mai mult, nu înţeleg de ce a plecat, de ce a renunţat aşa uşor la mine. Nu înţeleg cum de am fost aşa de toantă să mă las prostită întocmai că un copil mic ademenit cu acadeaua. Doar de aş putea întoarce timpul înapoi… Să plecăm împreună din cafeneaua aceea în care l-am văzut pentru ultima oară, să…
- Sarah, te rog să termini, nu te poţi chinui toată viaţă cu aceste gânduri. E timpul să mergi mai departe, să îţi vezi de viaţă.
- Ce viaţă Lilly, fără persoană pe care o iubesc? Sunt o criminală, o…
- Sarah, ce sunt cu prostiile astea? Spuse autoritar fratele Sarei trântind uşa. Nu eşti criminală deloc, pentru ca Eric nu e mort.

Cu un zâmbet larg pe buze şi o sclipire de fericire în ochi, Sarah se prăbuşi la pământ leşinată, exact în clipa în care Eric părăsi bodega unde cu câteva clipă în urmă hotărâ să se întoarcă şi să lupte pentru ceea ce e a lui. Nu închise uşa bine, că un munte se om se postă în faţă lui şi îi apucă de gâtul sau fraged, ridicându-l de la pământ.

- Johnson, credeam că te-am omorât odată. De data aceasta am să fiu sigur că nu te întorci din morţi, nenorocitule.

Până să apuce să scoată un sunet, un val negru i se puse peste ochi lui Eric, care căzu într-un leşin adânc, leşin în care visul de a o revedea pe Sarah se repeta la infinit.

Uşa se deschise şi Roger, cu calmul său binecunoscut, îi face un semn discret lui Kent.

Kent, unul dintre cei mai cunoscuţi detectivi din oraş se află în biroul său cu un client. Kent era cunoscut de toată lumea, pentru că reuşise să rezolve nişte cazuri aparent imposibile.

- Deja nu mai suport ploaia aceasta, domnule Kent vă rog să mă ajutaţi, o puteţi face? Nu ştiu ce să mă fac, înnebunesc, am nevoie de dumneavoastră!

- Bineînţeles, însă vă rog să vă calmaţi, eu unul nu pot să gândesc în gălăgie. Vom pune la punct toate detaliile şi apoi…

Uşa se deschise şi Roger, cu calmul său binecunoscut, îi face un semn discret lui Kent.

- Roger, nu acum, sunt cu un client. Revino te rog puţin mai târziu.

- Dar domnule Kent este important.

- Roger! Te rog nu acum.

- Dar Sarah…

- Ce s-a întâmplat cu sora mea?

Că şi cum un curent electric i-ar fi străbătut corpul, Kent apucă cu o mână haina de ploaie care stătea agăţată în cuier şi cu cealaltă îl înhăţă pe Roger şi ieşi că o furtună din birou.

- Dar clientul domnule?

- Să aştepte. Acum lasă prostiile şi spune-mi ce e cu Sarah.

Ajunşi la spital, Kent ceru să vorbească cu medicul care avea grijă de sora lui. Acesta apăru imediat şi îl recunoscu pe detectiv.

- Domnule Kent, va rog să nu vă faceţi nici cea mai mică problemă, sora dumneavoastră a suferit un mic şoc, însă acum este bine. Dacă doriţi să o vedeţi, să vorbiţi cu dânsa…

Doctorul nici nu termină frază şi Kent era în salonul bolnavei. Sarah stătea întinsă în pat, plină de cearcăne şi lacrimi.

- Sarah ce ai păţit? Te rog spune-mi…

- Văi Kent ce am putut face… Este vorba despre Eric…

- Dar din câte ştiam l-ai părăsit şi a plecat din oraş încă de acum trei luni de zile, ce treabă mai are el cu tine?

- Stai să îţi povestesc frăţioare.

Totul a început cu un telefon blestemat. Stăteam liniştită şi îmi savuram ceaiul de dupămasă, când începe să sune telefonul. O rog pe Lilly să răspundă pentru că nu doream să vorbesc cu blestematul acela de om pentru care l-am lăsat pe Eric, blestematul acela de om care a vrut să profite de mine şi apoi să mă arunce. Lilly îmi spune că este pentru mine, de la poliţie.

Se prezintă un agent de poliţie la telefon, nu îi mai reţin numele şi mă întreabă dacă îl cunosc pe Eric Rows. Răspund afirmativ şi apoi, cu sânge rece, poliţistul mă informează că Eric a murit şi că trebuie să merg la morgă pentru a îi identifica trupul. În acea secundă am leşinat, noroc cu Lilly care m-a readus în simţiri.

Am plecat spre morgă cu prietena mea.

- Vai Lilly îţi dai seama, Eric e probabil mort din cauza mea, el nu a făcut altceva decât să mă iubească iar eu l-am părăsit…

- Sarah, poate nici măcar nu e trupul lui la morgă, ai răbdare să vedem. Ştiu că e greu pentru tine, dacă doreşti ne întoarcem…

- Nu Lilly, vreau să văd despre ce e vorba.

Ajunse la morgă, ne întâmpina un moşneag şi poliţistul cu care am vorbit la telefon. Aceştia mă conduc într-o cameră mare, plină cu uşiţe mici prinse de perete. Moşneagul apucă un mâner şi trage o tavă afară pe care era un corp neînsufleţit. În acea secundă, totul s-a întunecat. Camera a început să se învârtă cu mine şi am leşinat. Era Eric!

- Kent, te rog, te implor, află de ce a murit. Fă asta pentru mine.

- Sarah, îţi promit că voi afla tot ce se poate despre acest lucru. Dar te rog să stai liniştită în pat, ai nevoie de odihnă. Plec la birou că să mă apuc de lucru. Ai grijă de tine surioara mea.

- Roger, anulează-mi toate întâlnirile, avem treabă.

- Da domnule. Şi cu omul din biroul dumneavoastră ce să fac?

- Aruncă-l afară, e prea agitat că să îi explic ce s-a întâmplat. Şi după cum ziceam, pregăteşte-te de lucru.

- Pur si simplu s-a intamplat, e ceva neasteptat si pentru mine, te rog sa ma intelegi.

– Bine, dar cum poti sa imi spui asa ceva?

– Eric, te rog sa ma intelegi, nu te mai iubesc, intre noi s-a terminat totul.

Era noapte, stateam in pat sub plapuma mea calduroasa si ascultam stropii de ploaie care se izbeau de acoperisul mansardei. Undeva in coltul camerei, o oala ruginita prindea toti stropii de apa ajunsi in casa prin tavanul subred. “Inca putin – ma gandesc eu – si lumanarea se va stinge. E timpul sa adorm.”

Inchid ochii, ma asez pe spate si ma relaxez. Deodata, telefonul incepe sa urle. Ma uit la el, e prea departe de mine sa il ajung si nici vorba sa ma dau jos din pat. Dar daca e Sarah? Poate s-a intamplat ceva…

- Alo!

- Scuza-ma Eric, nu doream sa te deranjez, doream sa stiu daca ne putem vedea maine.

- Desigur, maine la cafea, locul il stii prea bine. Noapte buna dragostea mea.

- Noapte buna Eric.

E perfect, maine trebuia si asa sa ajung devreme la posta sa las un colet pentru fratele meu mic. Am sa imi savurez cafeaua cu Sarah, trec pe la posta si apoi ma apuc de pictat. Sper sa se termine cu aceasta ploaie mizerabila. Vreau sa mai vad Soarele macar o zi pana se lasa iarna pese noi.

A doua zi, trezit de ceasul desteptator, ma ridic lenes din pat, casc, arunc niste haine pe mine si o iau la goana spre cafeneaua din colt, locul nostru secret. Acolo, eu cu Sarah, aproape in fiecare zi bem ori cafeaua de dimineata ori ceaiul de seara.

Sunt foarte curios, oare ce s-a putut intampla asa de grav incat sa ma sune in toiul noptii? Ei las ca aflu eu de indata. Sper ca nu a aflat de inelul de logodna pe care i l-am cumparat. Lilly mi-a promis ca nu va scoate un cuvant despre acest lucru, desi ma cam indoiesc pentru ca e cea mai buna prietena a iubitei mele Sarah.

Intru in cafenea, imi scutur umbrela de stropii de ploaie asezati pe ea si o zaresc pe Sarah. Statea la masa, singura si parea foarte obosita. Ma apropii de ea, incerc sa o sarut dar ma abtin pentru ca buzele mele sunt inghetate de vantul taios de afara. Ma multumesc sa ma asez langa ea si sa comand o cafea calda.

- Eric, sa stii ca te-am chemat azi pentru ca…

- Vai, stiam ca Lilly nu se va tine de cuvant. Am rugat-o enorm de frumos sa nu-ti sufle nimic.

- Nu e vorba de Lilly, Eric trebuie sa iti spun ceva. Incerc de o vreme buna, insa nu pot, dar aseara nu am putut inchide un ochi si m-am decis ca e timpul sa aflii de la mine.

- Spune draga mea, te ascult – am spus eu in timp ce stateam cu ceasca din care ieseau aburi aproape de fata.

- Eric, m-am indragostit de alt barbat.

Ma uit la ea, incerc sa imi dau seama daca e o gluma sau nu. Schitez un zambet strengaresc, insa ea nu raspunde la fel. Era palida, speriata, nu o mai recunosteam.

- Pur si simplu s-a intamplat, – continua ea – e ceva neasteptat si pentru mine, te rog sa ma intelegi.

- Bine, dar cum poti sa imi spui asa ceva?

- Eric, te rog sa ma intelegi, nu te mai iubesc, intre noi s-a terminat totul.

- Bine Sarah, dar atatia ani impreuna, nu au insemnat oare nimic pentru tine? Trebuie sa facem ceva, trebuie sa incercam sa nu ne pripim, e pacat sa irosim atata vreme, atatea amintiri frumoase, atatea nopti de amor.

- Eric, decizia a fost luata deja. De maine ma mut cu el intr-o ferma langa oras.

- Acum inteleg, ai ales o persoana care are o ferma, nu o persoana amarata care locuieste in mansarda unui fost hotel.

Ma ridic de la masa ca sa plec, ea ma prinde de mana si zice:

- Eric, nu e vorba despre asta, eu…

- Sarah, de azi nu ai sa ma mai vezi, plec. Dar sa nu uiti niciodata ca te iubesc, mereu te-am iubit si am sa te iubesc in continuare. Pentru ca nu am nevoie de bani ca sa fiu indragostit, nu am nevoie de ferme nesfarsite ca sa ma simt bine in bratele tale, nu am nevoie de o alta femeie. Cand ai sa realizezi si tu acest lucru va fi prea tarziu. Adio iubirea mea.

Am deschis usa furios si am disparut in ploaia deasa care matura orasul in lung si in lat. Iar in acea cafenea, am lasat o umbrela si o fata care avea pe buze cuvintele:

- Dar unde ai sa pleci? Eric… Eriiiic!!

Ah vântule ce minunat mai ești,
Nu te știam, am auzit numai povești.
Eu zile goale, nopți pustii, mereu te-am așteptat,
Vroiam să vi, să bați, să te cunosc defapt.

Lumea spunea că fericire mare-aduci,
Eu doar speram o clipă să te văd atunci.
Și într-o zi ai apărut ușor în fața mea,
Cu păr bălai și ochi senini, ți-am spus rămâi,
Te rog rămâi dacă vei vrea.

Ușor de tot în brațe tu m-ai luat
Și am știut îndată că înger ești defapt.
Ce minunate clipe când tu ești lângă mine,
Mă umplu de iubire, de fericit ce sunt
Să râd, să plâng îmi vine.

Ești tot ce am sperat, tot ce-am visat
Răspuns la ruga mea fierbinte
Eu știu că Cel de sus mi-a dat.

Zâmbesc, plutesc, trăiesc,
O ție vânt bălai, ție îți mulțumesc.
Tare de tot te strâng la piept, de frică să nu pleci,
N-aș suporta să plâng din nou, în nopțile cu nori și reci.

Eu sunt al tău, ție mă dăruiesc
Și fără tine nu respir
Și nu trăiesc
Doar tu
Ești
Tot
Ce
Îmi
Doresc.

Și a mai trecut încă o zi din viața mea, o zi în care am învățat atâtea lucruri încât am avut nevoie de încă zece alte zile pentru a înțelege ce se întâmplă cu mine.

De multă vreme căutam răspunsuri la niște întrebări care pentru mine deveniseră scopul pentru care trăiam. Mă frământam zi de zi, mă chinuiam să găsesc acel răspuns la întrebări care toate începeau cu DE CE? Singurul loc în care nu am căutat răspunsurile a fost cel mai evident loc unde se puteau ascunde.

Și am purtat această povară mult timp, încercam să fabric eu răspunsurile pe care le doream atât de mult, însă nu ajungea. Vroiam adevărul. Existau clipe în care credeam că întrebările mele nu au un răspuns, sau credeam că întrebările mele nu sunt întrebări defapt. Eram foarte confuz și pur și simplu nu puteam merge mai departe din această cauză.

Dar recent ceva s-a întâmplat. Cunosc exact ora, ziua, data, pentru că în acea secundă am știut. Am știut că de atunci totul va merge mai bine. Am găsit în sfârșit locul unde se ascundeau toate aceste răspunsuri, erau ale mele. Nu mai puteau fugi. Lasă-mă să îți spun că pentru fiecare întrebare pe care o ai, există un răspuns în tine. E ascuns, dar totodată la vedere. Trebuie să înveți să îl interpretezi, să îl citești, să îl înțelegi.

Și după ce am găsit locul cu pricina, m-am lovit de alt obstacol. Răspunsurile erau scrise într-o altă limbă, una pe care nu o înțelegeam. Ce era să fac eu cu niște răspunsuri pe care nu le pot înțelege, nici măcar pronunța?

Am început să fac pace cu mine, am început să mă cunosc mai bine, să mă regăsesc, să mă ajut. Și unul câte unul, din acea limbă ciudată și necunoscută, răspunsurile mele au devenit dintr-o dată citibile. Le înțelegeam, le sorbeam cu un nesaț extraordinar, erau așa de evidente și de frumoase. Tot ceea ce îmi dorisem, lucrul pe care l-am căutat ani de zile, era acolo în fața mea.

Acum sunt mai împăcat cu mine ca niciodată. Mi-am căpătat echilibrul natural, de care fiecare om are nevoie, am început să văd toate perspectivele pe care ni le prezintă viața. Și e așa de frumos…. Nu uita, înainte de orice, cunoaște-te pe tine insuți, acceptă-te exact asa cum ești. Astfel, viața ta va deveni simplă, frumoasă, plină de lumină și căldură. Exact cum ar trebui să fie.

Instincte, idei, perceptii, confuzii.
Credem ca le stim pe toate, insa exista acea clipa in care apare un lucru minuscul care da peste cap tot sistemul nostru de valori. Crezi ca stii toate liniile din palma ta, insa daca te uiti mai atent ai sa descoperi alte zece riduri care parca ieri nici nu erau acolo.

Crezi ca ai ajuns sa cunosti bine persoana de langa tine? Priveste mai atent. Uita-te in ochii ei, studiaza fiecare gest, miscare, tresarire si ai sa vezi uimit cum totul se schimba. E aproape imposibil sa descoperi din prima acel indiciu care defineste intreaga personalitate a unui om, insa exista si asteapta ca tu sa il descoperi.

Nu te lasa inselat de aparente, de prima impresie, pentru ca la inceput fiecare arata ce vrea, fiecare este ceea ce nu este defapt. Acorda mai multe sanse unei persoane nou cunoscute, aparent antipatice si probabil vei fi uimit de ceea ce se ascunde acolo, sub masca pe care ai cunoscut-o. In fond si la urma urmei, cine e atata de nebun incat sa umble pe strada cu imaginea a ceea ce este el? E plin de oameni rai care sunt gata sa profite de cea mai mica slabiciune, oameni care sunt gata sa distruga tot ceea ce insemni tu prin cateva vorbe, poate cateva cuvinte sau niste simple gesturi.

Nu stii totul despre viata, nu stii totul despre cum se misca lucrurile. Asteapta. Poate maine ai sa vezi si tu cum tot ceea ce ai crezut cu tarie pana azi, ai sa vezi cum totul se duce de rapa si alte instincte, idei, perceptii, confuzii le vor lua locul celor vechi.

Totul ca mai apoi, dupa o vreme, sa se intample iar si iar si iar si iar…

In ultima vreme tot mai multa lume ma intreaba ce se intampla cu cartea pe care o scriu. Altii, ma intreaba despre ce e vorba. Altii, ma intreaba de ce scriu. Mai jos este introducerea cartii, sper sa va raspunda la toate intrebarile pe care le aveti.

———-

O clipă de adevăr. Povestea unui copil cu multe probleme. Lipsit de iubire, lipsit de înțelegere, crede că le știe pe toate, crede că le-a trăit pe toate. Suferințele, mult prea multe pentru un simplu copil, uneori vin mai multe odată și îl sufocă, îl forțează să ducă o luptă pe viață și pe moarte cu niște forțe invizibile, cu niște monștrii care există doar doar în mintea lui. Prietenii sunt puțini, confidenți nu există, este numai el și lumea în care se chinuie să înoate. Acest copil se indragosteste nebunește de o fată care ajunge să fie totul pentru el, ajunge să fie salvarea de care avea atâta nevoie, ajunge să fie lumina care îi va ghida pașii.

Ajuns mult prea matur pentru vârsta lui, pleacă departe de casă că să studieze, într-un oraș străin. Povestea începe aici, când lasă totul în urmă pentru a începe o viață nouă. Încrezător în forțele lui, timid însă și speriat de noul care îl înconjoară, adultul din copil se lovește de cea mai mare barieră care există. Acest adult din copil face cunoștință cu adevărată față a vieții.

Luat total prin surprindere, nepregătit și neinițiat, se împrietenește cu toți oamenii care îi pășesc în cale, are încredere în toată lumea, se pune pe tavă în fața tuturor și fără să își dea seama pierde tot ce a avut cu adevărat. Fata care l-a salvat pleacă cu altul, prietenii sunt prea deaprte de el, familia inexistentă nu poate să îl ajute, iar el, rămâne cu adevărat singur. Singur în fața vieții, singur în fața unui monstru care de această data este cât se poate de adevărat și letal.

Copleșit de gânduri negre, rămas fără lacrimi, părăsit de încredere și de propriul eu, adultul din copil ia o decizie capitală. El decide că totul trebuie să se termine atunci, acolo, în acel moment. Cea mai scurtă cale de la suferință la fericire este să treci peste viață. Crede că necazurile nu dor dacă le ocolești.

Își ia viața, după multe clipe de ezitare, iar când a crezut că a scăpat de tot, se întâmplă ceva la care nu se aștepta. Copilul, adultul din copil, se trezește într-un loc al adevărului, într-un loc alb unde orice întrebare are un răspuns. Acolo primește ajutor, primește sfaturi și se pregătește să lupte cu adevărat cu viața. Totul durează doar o clipă, o clipă de adevăr, în care adultul învață să controleze copilul, învață să ia decizii și să suporte consecințele.

După o clipă de adevăr, el primește a doua șansă în viață și o ia pe drumul corect.

———-

Cine ma cunoaste ar putea spune ca scriu amintirile si intamplarile prin care am trecut. Insa nu e chiar asa. Povestea aceasta este un tipar in care se incadreaza din pacate prea multe persoane. In aceasta carte se vor regasii multi oameni, chiar daca partial. Incerc sa imbin cat mai bine realul trait de mine, cu realul trait de altii si in final cu imaginatia. Imi doresc enorm sa apuc sa o termin, imi doresc sa o cititi si imi doresc sa va ajute in viata.

Am deschis ochii, trebuia sa o fac pentru ca visul meu mergea prea departe. Eram la mine acasa si Elena canta. Acolo la mine acasa. Cu Maxx si Gino cu tot. Eu, ca de obiciei, eram atat de atins de modul cum canta Ea, incat eram pe punctul sa plang. Mi-am promis ca nu mai plang, bine dar asta in viata reala. Oare se pune si in vis? Oricum, m-am trezit.

M-am mutat pe scaunul din fata calculatorului ca sa dau drumul la muzica. Tare. Muzica. Tare. Observ ca Ela nu s-a putut abtine si s-a gandit sa ma provoace sa vorbesc despre obsesiile mele. Greu subiect, oarecum putin tabu, destul de interesant, ei.. fuck it, obsesiile mele:

Pe plan culinar sunt obsedat de Mentos. Chestiile alea mici super mentolate. As manca sute pe zi. Recordul personal / zi este de 60 (nu pachete ci boabe). De mancat mananc orice, insa cand aud de clatite ma topesc. Aseara a facut cineva greseala sa foloseasca acest cuvant si la ora 1 noaptea eram in cautare de clatite. Am gasit, da, ca altfel nu dormeam deloc.

Muzica… Ei bine muzica este una din cele mai mari obsesii ale mele. Am ajuns sa traiesc prin muzica, pentru fiecare stare, pentru fiecare sentiment, pentru fiecare clipa exista o melodie potrivita. Dj Project ma obsedeaza. Ma obsedeaza Elena (interpreta), pentru ca pune atata suflet cand canta, incat te simti invaluit de muzica…

Ochii albastrii. Nici nu stiu ce sa spun, pentru ca atunci cand ma imi imaginez ochi albastrii, incep sa tremur. Ce poate fi mai frumos pe lume decat niste ochi prin care poti sa vezi sufletul unei persoane? Ador plimbarile lungi prin paduri, sunt obsedat de ele. Este unul din putinele locuri in care poti sa te auzi pe tine insuti, poti sa te relaxezi, sa respiri, sa te bucuri de viata si sa urlii cat poti de tare fara sa deranjezi pe nimeni.

Sunt obsedat de lume noua. Adica imi place sa cunosc lume noua, imi place sa ii analizez putin, sa trag niste concluzii si abia apoi sa intru in vorba cu ei si sa ii cunosc cu adevarat. E un adevarat joc, un adevarat ritual foarte delicios. Exact la fel de delicios precum pranzul meu, merg sa mananc penru ca nu mai pot de foame. Auzi tu… sa plangi in vis…

Era sa uit, leapsa merge la…. Arimla, e randul tau. Ciobi, e randul tau. Delia, e randul tau. Criss, e randul tau

Iubirea e ca o umbră în deșert, amăgitoare, plină de speranțe închipuite. E ca un șacal care așteaptă să te înhațe și apoi, încet încet, să te devoreze, să își potolească setea cu sângele tău cald încă. Această iluzie pune mâna pe tine și transformă noaptea în zi, ziua în rai, te face să vibrezi din tot ceea ce ești tu, iar porii pielii tale emană fericire. Fericire închipuită, pentru că atunci când visul se destramă, rămâne în urmă măcel, inimi goale și suflete sfâșiate. Lacrimile nu pot stinge focul ce te arde clipă de clipă, iar tu uiți să zambeti.
Dar oare ce am fi fără această închipuire care scoate ce e mai bun din noi? Niște ființe mecanice, niște pietre aride sau poate o pădure fără frunze… Ce scop ar mai avea luna, de ce și-ar mai arunca ea razele palide asupra noastră, de ce ar mai înflori copacii, de ce ar mai crește iarba, de ce am mai exista? Dar totuși, de ce existăm?
Suntem oare făcuți pentru a lupta cu acest ciclu infinit format din speranță – iubire – dezamăgire – suferință? Care este șansa ca între două persoane unice să existe acel ceva care să spargă acest tipar care ne definește? Și care e șansa ca cele două persoane să se găsească în lumea această vastă, într-un timp atât de scurt?
Nu-ți pierde speranța. Acolo, undeva, e cineva pentru tine. Probabil  că nu ai să îl cunoști niciodată, însă important e că există, te caută și el, nu ești singur. Pentru că noaptea, când totul este tăcut, când noaptea stă pe tronul ei negru, visele va leagă unul de altul. Pentru o clipă, sunteți împreună. Și e de ajuns să trăiești cu adevărat măcar o clipă, pentru ca să poți să pleci mai departe fără să te uiți înapoi cu regrete.

al vostru, Vlad…

Merg pe o strada lunga, parca fara de sfarsit. In dreapta si in stanga mea sunt copaci, iar frunzele de pe jos se aduna sub picioarele mele. Mai merg putin si ajung langa scoala unde am stat prima oara in banca. Ce amintiri frumoase. Totul incepe sa prinda viata, ma vad cu abecedarul in mana, plin de emotii.

In parcul pe langa care trec acum exista o banca pe care am stat de atatea ori. Si nu eram singur. In bratele mele era o persoana cu niste ochi albastrii si adanci, se uita la mine, iar eu nu ma mai saturam de ei. Doamna din coltul strazii, cea care vinde flori, ma cunoaste foarte bine. Am fost la ea de nenumarate ori si cand ma uit atent la un trandafir o sumedenie de amintiri se napustesc asupra mea. Iar eu, ma las purtat de ele si visez. Pentru o clipa, ma intorc in trecut.

Iar melodia aceea care se aude acum la radio, ei bine e o poveste lunga. Sunt imagini, sunete, mirosuri, persoane, obiecte, care ma ajuta sa ma intorc ATUNCI. Atunci cand eram altcineva, poate un copil, poate un indragostit, poate cu obrazul plin de lacrmi… Si imi amintesc perfect tot, stiu exact ce gandeam atunci, ce simteam, ce ma durea.  Doar pentru o clipa.  Apoi totul dispare  ca un vis frumos spulberat de primele raze ale diminetii.

Ti s-a intamplat vreodata? Amintirile exista acolo in noi, undeva, ascunse. Ele sunt reperul care ne spune ca am trecut cu adevarat prin viata, ele sunt o masina a timpului.

Aminteste-ti ce frumos era cand…

De multe îmi trec pe lângă urechi cuvintele “m-am schimbat în bine”, sau “ar trebui să mă schimb radical”.

Ei bine, râd. Râd pentru că în ultimii 5 ani m-am convins că nimeni nu se poate schimba. Nimeni nu este în stare să treacă printr-o schimbare majoră, care să îi afecteze însuşi esenţa. Da, sunt absolut sigur de acels lucrul. Şi şi dacă ar exista o mână de oameni care ar putea să facă acest lucru, dacă ar fi capabili, nu ar face-o din alte zece motive…

Omul este un animal foarte mândru. Încearcă să calci pe cineva în picioare şi ai să înţelegi despre ce vorbesc. Pe lângă această mândrie şi dorinţă de a fii cel mai bun, există ascuns în noi un lucru care se numeşte instinct de supravieţuire şi autoconservare. Acest instinct a apărut cu scopul de a ne ajuta să supravieţuim, în trecut noi ne luptam cu animalele pentru a le putea mânca. Apoi, înstinctul s-a adaptat şi acum ne apărăm de orice lucru care ne-ar putea pune în pericol imaginea, integritatea, sănătatea, viaţa.

Instinctul de autoconservare locuieşte în subconştientul nostru şi deci nu avem nici o putere asupra lui. Nu există un buton de pornire – oprire.

De ce să mă schimb? Sunt prea leneş că să o fac, nu are rost, sunt un narcisist şi mă iubesc aşa cum sunt. Nu mă mai complic cu schimbări inutile. Cine nu mă place să nu stea lângă mine.

Fraza de mai sus ar putea deveni un motto pentru 90% din oamenii care locuiesc sub Soare. Nu ne schimbăm aşa uşor. Nu avem cum să ne schimbăm esenţa care ne defineşte. Fiecare trăieşte în casa lui, mulţumit (sau nu) de ceea ce vede dimineaţa în oglindă.

Stau deseori întins în iarbă şi privesc spre cer. Mă uit la stele şi când recunosc o constelaţie zâmbesc cu mândrie. Sunt momente când încerc să le număr, să văd câte sunt şi să inventez pentru fiecare o poveste uneori tristă, alteori veselă.

Stau cu ochii pierduţi în imensitatea cerului şi mă întreb dacă acolo undeva, e cineva care se uită înapoi, cineva care se uită la steaua noastră. Mă las purtat de gânduri şi aproape de fiecare dată adorm. Cerul e foarte mare. Universul e infinit. Dar te-ai întrebat vreodată ce înseamnă INFINITUL?

Dicţionarul ne spune că infinitul este ceva care nu are limite, ceva care nu are margini… Ai încercat vreodată să îţi imaginezi ceva care nu are margini, ceva care nu se termină niciodată? Eu am încercat de multe ori şi de fiecare dată am eşuat. Creierul uman pur şi simplu nu poate percepe ceva infinit, nu este în stare să îşi imagineze ceva fără limite, dacă am putea-o face, ar însemna că suntem infinit de inteligenţi.

Şi totuşi, se spune că unele lucruri care ne caracterizează sunt infinite. De exemplu, imaginaţia. Sunt persoane care îşi pot imagina lucruri pe care nu le-au văzut, pot asculta melodii necântate de nimeni, pot vedea fiinţe care nu există. Îi invidiez şi sper că într-o zi, am să pot şi eu să îmbrăţişez o fărâmă de infinit.

Însă până atunci, am să mă uit în continuare la cer şi am să visez, pentru că cerul e mereu schimbător…

Pentru început… ce este o clipă? O clipă este un interval extrem de scurt ce apare între trecut şi viitor. Este ceea ce simţi tu ACUM. Gata… a trecut deja. Fiecare interval este unic în felul lui şi ţinând cont că viaţă noastră este suma clipelor trecute, este imperativ necesar să trăim fiecare din aceste clipe. Nu de alta dar e frumos să apucăm o zi lângă gura sobei, cu părul cărunt, zi în care să spunem: mi-am trăit viaţa…

Nu putem trăi în trecut, nu putem trăi în viitor. Putem doar trăi clipa din prezent, ACEASTĂ clipă. O dată ce a trecut, rămâne în urmă… Clipele pot fi frumoase sau mai puţin frumoase, însă ceea ce contează e să profităm de ele când trebuie. De ce? Pentru că  o clipă pierdută, o clipă care trece pe lângă noi fără să ne atingă, nu se adună la totalul numit viaţă.

Nu prea contează timpul, pentru că e relativ. Vârsta biologică e un număr care ne spune cât am trăit, nu cât am trăit. Fiecare sentiment, emoţie, zâmbet, lacrimă, fiecare vor rămâne în amintirea noastră. Fiecare din ele ne influenţează, ne schimbă, ne caracterizează, ne educă.

Hai să nu lăsăm viaţa să treacă pe lângă noi, doar nu suntem etern pe acest pământ…

Chiar aşa e, poate mult prea simplă ca noi oamenii să o putem înţelege.

De ce să elaborăm teorii complicate despre creşterea trandafirilor? De ce să ne scărpinăm în cap cu ciudă pentru că nu ne amintim numele pigmentului care îi oferă culoarea? Ideea cu trandafirii e să ne bucurăm pur şi simplu de frumuseţea lor. Ideea e să îi oferim în dar unei persoane iubite, unei fete frumoase, nu să ne frământăm cu întrebarea: de ce are spini?

Aproape toată lumea îşi petrece viaţa luând decizii, intrebandu-se, caculand probabilitatea că să o dea în bară… Şi până la urmă, din păcate prea târziu, realizează că nu există decizie greşită. Punctul de destinaţie e acelaşi, drumul e diferit însă.

Ai luat o decizie care a provocat ceva rău? Nu dispera, îndreaptă lucrurile din mers şi cu ocazia asta învăţa. Astfel, mai adaugi o bilă albă în bolul cu lecţii de viaţă.

Presupun că această problemă apare în primele etape ale educaţiei noastre. Suntem învăţaţi să ne inhibăm intuiţia şi să procesam totul în sistemul BINE-RĂU. De câte ori ai auzit, mic copil fiind, “înainte să faci ceva gândeşte-te de două ori”? Gândeşte-te de două ori, că să trăieşti de două ori mai puţin.

Cineva zicea cogito, ergo sum… Dar parcă sună mai bine carpe diem, ergo sum.

Complicat… În camera mea am un perete pe care îmi scriu cu un marker tot ce nu trebuie să uit. Una dintre frazele prezente acolo, sună cam așa: Balonul trebuie să dispară.

Hai să vedem de unde mi-a venit ideea aceasta și ce înseamnă. Obișnuiesc să port conversații lungi cu sora mea la telefon. Ea în Oradea, eu în Timișoara. Și într-o seară am ajuns amândoi la aceeași concluzie. Aceeași concluzie ca titlul articolului.

Personajele principale sunt SENTIMENTALUL și RAȚIONALUL, două părți componente ale noastre. Ele stau în camere diferite, nu știu una de alta, nu se pot vedea nu se pot atinge. Niciodată.

Sentimentalul e obișnuit să facă din țânțar armăsar, este o parte care pompează informații (mare parte din ele imaginate), este partea care ne face să visam ziua cu ochii deschiși. El hiperbolizează totul. Totul.

Raționalul este partea curioasă din noi, este partea care se întreabă, este partea care cercetează tot în detaliu și până nu rezolvă o enigmă nu are liniște.

Adăugăm încă un ingredient și anume o suferință. Să presupunem că te doare faptul că persoana iubită te-a părăsit. Sentimentalul locuiește într-o cameră și pompează întrebări și informații. Oare unde e?, cu cine?, ce face?, oare mai ține la mine?, etc. Toate aceste întrebări intră într-un balon care se umflă tot mai tare în fiecare clipă.

Rațiunea stă în aceeași cameră cu balonul și se întreabă: oare ce e cu balonul acesta? de ce se umflă? ce e în el? de ce e portocaliu? de unde vine? cât mai crește? Raționalul are nevoie de răspunsuri. Sentimentalul are nevoie de liniște.

Însă niciunul nu se pot opri din ceea ce fac și apare suferința. Ajungi să te gândești toată ziua la persoana pierdută, suferi, plângi, azi ești ok mâine poate mai rău.

Care e soluția că să nu mai suferi?

Balonul trebuie să dispară.

Astfel, sentimentalul nu mai are ce umfla iar rațiunea nu mai are ce cerceta. E simplu. Încearcă și tu.

De ce lumea e de ajuns?

Pentru ca e asa de mare, pentru ca sunt atatea de vazut, pentru ca suntem atata de mici, atata de nesemnificativi incat nu realizam ca reprezentam un fir de nisip care traieste pe o plaja fara margini.

In fiecare clipa mor sute de oameni. In fiecare clipa se nasc sute de oameni. In fiecare clipa cineva zambeste, cineva plange, cineva se indragosteste, cineva asculta aceeasi melodie ca tine, cineva isi sarbatoreste majoratul cu prietenii, cineva doarme in bratele persoanei iubite sau se plimba cu ea de mana intr-un parc inflorit.

Sunt atatea limbi pe lumea asta, unele pe care nu le vom putea invata niciodata, atatea culturi, atatea credinte si atatea traditii incat ne este greu si sa le enumeram pe toate. Gandeste-te cum ar fi sa impartasim toti oamenii aceleasi amintiri. Gandeste-te cum ar fi sa avem timp sa vizitam fiecare coltisor al planetei. Sa calcam pe fiecare drum, pe fiecare trotuar, pe fiecare poteca existenta.

Iar fiecare dintre noi se zbate sa fie cel mai important. Fiecare om crede ca poate sa schimbe ceva pe plaja plina cu fire de nisip in care traieste, fiecare crede ca problemele lui sunt mult mai importante decat cele ale firului de nisip vecin, insa poate oare un fluture sa porneasca un uragan prin simpla bataie a aripilor?

Eminescu spunea Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea! Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea!. Suntem niste fire de nisip cu o existenta efemera, niste fire de nisip cu vise, sperante, impliniri si dezamagiri. Iar lumea in care traim, e de ajuns pentru toti, e a tuturor. Nu trebuie sa ne luptam pentru ea.

Important este sa stim cum sa pretuim fiecare clipa, pentru ca este unica, pentru ca este trecatoare, pentru ca nu se intoarce. Trebuie sa stim sa iubim, sa iubim tot ce e in jurul nostru pentru ca viata e prea scurta ca sa ne-o petrecem stresati, suparati, bosumflati, incrancenati sau singuri.

Uita-te pe geam putin. Ceea ce vezi e lumea ta. Zambeste.

Strada pe care-ai stat, păstrează şi acum locuri prin care-altadat’ cu tine am trecut.

Când ploaia în parc ne prindea şi totul era liniştit trăiam clipe care-aş fi vrut să n-aibă un sfârşit.

Acuma mi-e greu să mai cred că tot ce s-a-ntamplat mai poate fi, măcar odată, mai poate fi adevărat.

Sunt zile în care nu cred ce te-ar putea opri să fiu tot eu acela pe care-l vei dori.

Sunt singur, de-atâta vreme, singur şi de mult la uşa mea nici nu mai ţin minte de când nu ai bătut.

(Compact, Strada pe care ai stat)

Uneori stau şi mă întreb şi eu ca NoTalent, când iubeşti, lupţi sau cedezi?  Pe zi ce trece sunt tot mai convins că iubirea este un sentiment pe care îl avem toţi în comun. Dar nu suntem clone, nu avem acelaşi fizic, nu avem acelaşi păr şi se pare că nu iubim toţi la fel. Fiecare o face în felul lui. Aşadar când iubesc lupt sau cedez?

Sincer să fiu sunt zile când sunt convins că totul e gata, că am trecut cu bine peste… să-i zicem durere. Însă se mai întâmplă să ies în oraş sau să mă plimb pe străzi şi e de ajuns un miros, o imagine, un sunet ca să îmi demonstreze că defapt nu am trecut deloc peste durere. Amintirile revin, mult mai puternice, însoţite de nişte senzaţii total noi pentru mine. În acele momente, îmi doresc enorm să cedez, să las totul să se împrăştie în vânt, vreau să fug ca un laş, însă nu pot.

Şi nu pot nici să lupt pentru ceea ce îmi doresc, pentru ceea ce vreau, pentru că aş ajunge să lupt cu morile de vânt. Nu pot nici să port un război nici să mă predau. Nu pot nici să cedez nici să lupt. Nu pot decât să te iubesc.

Până acum 6 ani, în data de 19 Mai se întâmpla ceva magic. Soarele începea să stea sus pe cer tot mai mult, totul devenea verde şi mă umpleam de viaţă. În aer începea să se simtă mirosul de vacanţă, trei luni de zile doar pentru mine, doar ale mele. Fără şcoală, fără ceasul care urlă la ora 7 dimineaţa.

Acum 6 ani, de 19 Mai, aşteptam emoţionat Examenul de Capacitate. Primul examen important din viaţa mea. Nu ştiam ce sunt emoţiile, frica, tracul. Totul se rezuma la un cuvânt… învaţă.

Acum 5 ani, în data de 19 Mai, aşteptam să se termine şcoala. Ştiam că de la anul am să mă mut în alt liceu, acolo unde am făcut şi anii de gimnaziu, cred că eram puţin cam trist pentru că îmi plăcea unde eram.

Acum 4 ani, de 19 Mai, îmi luam inima în dinţi şi o întrebam pe Oana dacă vrea să fie prietena mea. Nu aveam habar ce e iubirea, fluturii din stomacul meu erau ceva nou şi nici nu pot să îţi spun cât eram de euforic.

Acum 3 ani, în data de 19 Mai, ei bine îmi amintesc mult soare. Eram certat cu Oana şi vara ce a urmat am petrecut-o singur. Totul e extrem de vag, însă ştiu că a fost cea mai scurtă vară din viaţa mea.

Acum 2 ani, de 19 Mai, aşteptam Bacalaureatul.Mergeam pe holurile şcolii visând că voi ajunge să studiez la Politehnica Timişoara. Eram în urmă de tot cu învăţatul, însă nu mă stresam (prea tare).

Acum 1 an, de 19 Mai, eram cel mai fericit om din lume. Tocmai se terminase anul I de facultate (da, la Poli în Timişoara) şi urma să vină şi Oana aici. După un an în care ne-am văzut mult prea puţin, urma să fim împreună pe vecie.

Azi, de 19 Mai, sunt cel mai trist om din lume. Oana nu mai e, visul Poli s-a destrămat, şcoala devine din ce în ce mai grea, sunt sigur şi e întuneric. Mi-am permis să deschid puţin cutiuţa cu amintiri, doar aşa, puţin de tot, să mă luminez o clipă cu amintirile anilor ce au trecut parcă mult prea repede…

- Am nevoie de ajutorul tău, mă doare tare… 
  
- Şi cu ce te pot ajuta eu? 
  
- Vreau un sfat, vreau să îmi spui că va fi bine, vreau să mă ajuţi să uit. 
  
- Eu te-aş ajuta cu plăcere, însă lasă-mă să îţi spun că nu sunt persoana potrivită. 
  
- Credeam că îmi eşti prieten… Se pare că m-am înşelat… 
  
- Uite cum stă treaba, eu nu am idee prin ce treci tu acum. pot să îmi imaginez, pot să mă pun în pielea ta pentru o clipă, dar nu pot să simt ce simţi tu acum. Şi nimeni nu poate. Şi nu mi se pare corect să îţi dau nişte sfaturi bazate pe ceea ce îmi imaginez eu că simţi tu. Înţelegi? 
  

- Şi atunci cui să cer ajutorul? 
  
- Este simplu. Cere-i ajutorul persoanei care simte ce simţi tu. Adică ţie. Tu eşti cel mai bun prieten al tău, pentru că tu simţi durerea din tine. Doar tu te poţi ajuta. Doar tu.
  

(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară)

- De ce eşti supărat, ţi-e dor de ea?

- Da şi nu am chef de vorbe, te rog să mă laşi în pace.

- Dar oare nu ţi-ar face bine să discuţi cu cineva despre ceea ce simţi?

- Îmi e dor de ea, de când a plecat nu mai sunt eu. Nu pot să adorm noaptea, patul e prea gol, iar când mă trezesc dimineaţa şi văd că nu e lângă mine stau şi plâng… E ca şi cum soarele nu ar mai răsări niciodată.

- De ce nu cauţi pe altcineva? Nu te-ar ajuta să treci peste suferinţă?

- Uite, merg pe stradă şi văd cupluri. Şi simt în mine o furie, o ciudă enormă pentru că şi eu eram ca ei cândva, mergeam cu iubirea mea de mână fără să ne pese de nimic, soarele ne zâmbea, totul era perfect.

- Şi crezi că nu mai sunt fete pe lumea asta?

- De fiecare dată când ies din casă, sper să o văd. Fiecare fata care apare în faţa mea seamănă cu ea şi pentru o clipă îmi tresare inima. Sper că e ea care se întoarce fugind la mine, însă realizez cu tristeţe că visez cu ochii deschişi…

- Şi ce ai de gând să faci? Ai să stai închis în casă toată viaţa?

- Nici eu nu mai ştiu ce să fac… Totul e aşa de trist, de pustiu. Simt că nu mai am pentru ce să mă mai trezesc dimineaţa. Şi când mă gândesc că e cu altul… Altul o sărută unde am sărutat-o numai eu, altul o atinge unde ştiu numai eu că îi place, era a mea, doar a mea şi acum altul mi-a luat locul… Nu cred că am să pot trece peste asta vreodată. Am pierdut tot ce am avut.

- Chiar tot ce ai avut?

- Tot ce am avut…

(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară)

Am avut plăcerea să cunosc o cititoare a articolelor mele. Şi am apucat să vorbim puţin. A recunoscut că şi ea scrie, însă nu are curajul să-şi publice textele. Multă lume face greşeala asta. E adevărat că nu e uşor să pui piciorul pe o scenă şi să începi să vorbeşti în faţa unei mulţimi. Am luat textul ei şi m-am hotărât să îl public aici.

Despre ce e vorba? Ei bine eu am rămas uluit de ceea ce am citit. M-am speriat, m-am bucurat, am plâns, textul te face să treci prin toată gama de emoţii cunoscute. Pe scurt, sunt ideile unei fete (14-15 ani) care trece prin drama unei despărţiri de iubitul ei. Şi dacă vei citi acele rânduri, ai să vezi că sunt scrise cu atâta patimă, încât o mare parte din emoţiile scriitoarei au rămas întipărite acolo.

Mi-aş dori să îmi spui părerea ta despre ceea ce e mai jos. Nu cred că e aşa de greu să laşi un comment. Hai că vine şi textul… Apasă mai jos că să îl citeşti.

TEXTUL:

”…si daca as putea sa sterg absolut orice urma din mine care ma intoarce mereu la tine;si daca as putea sa te sterg pe tine pentru totdeauna de pe fata pamantului;si daca n-ai fi existat niciodata…

Trebuie sa existe tot timpul un “si daca…” …si daca nu era acest “si daca” ,eu acum nu mi-as mai face iluzii despre cum ar fi fara tine,deloc,in viata mea…
Dar mai ales,cel mai important “si daca”:si daca nu m-ar fi durut atat!Dar m-a durut,si ma doare continuu,in fiecare secunda,in fiecare clipa,tot timpul,la orice pas,eu simt durere.O durere adanca in suflet,care imi taie respiratia,care imi opreste bataile inimii,care efectiv ma dezarmeaza.Este probabil singura mea tovarasa,care se va tine scai de mine pentru totdeauna,este durerea mea care te uraste pe tine si care vrea sa ma doboare pe mine.Dar cum sa urasca ea o fiinta care nu exista?Cum sa te urasca pe tine care,esti o entitate?Si totusi o face…iar eu,la randul meu,o urasc pe ea pentru ca nu pot sa te urasc la fel de mult pe tine!Caci dintotdeauna tu ai fost o parte,eu-intregul.Tu ai fost fundatia,eu-cladirea.Tu ai fost fiinta,iar eu-imperiul.Mereu ai fost parte din mine…fara tine eu nu eram eu,si fara mine tu nu existai si totusi acum eu nu mai sunt nimic fara tine,dar tu traiesti din plin fara mine…alaturi de ea…acum esti parte din altcineva si ea este sursa ta de viata,iar eu m-am intors la ce eram,la nimic.Pentru ca,desi am fost in fata intotdeauna,tu nu m-ai vazut,desi iti vorbeam,tu nu m-auzeai,desi dadeam in tine,tu nu simteai nimic fiindca nimicul nu poate fi nici macar observat…si eu pentru tine asta eram:un nimic.
Ma inaltam,zburam cat mai sus pe zi ce trecea,prindeam viata,imi deschideam aripile si mai mult,sorbeam in nestire fiecare clipa in aer…tu m-ai invatat sa merg pe nori…si tot tu mi-ai taiat aripile,mi-ai luat aerul,m-ai izgonit inapoi pe Pamant.
Zambeam tot mai mult,radeam,ma bucuram cand erai tu si eu nu eram…in mintea mea,tu erai al meu,tu traiai cu mine,langa mine,prin mine,dar n-a fost niciodata asa…zburam..alaturi de ingerul meu si de fapt zburam singura…si m-ai lasat sa zbor…ca apoi sa ma dobori la fel cum Moartea doboara un tanar in floarea varstei si plin de viata.
Era de ajuns sa-mi strapungi o aripa cu o singura sulita si ma omorai,dar era prea putin pentru tine…ai tras o data,deja cadeam;ai tras a doua oara,abia mai respiram;si ai continuat sa tragi pana cand nu a mai ramas nimic din mine si doar sufletul meu a ajuns in mainile tale,ca apoi sa faci tu ce vrei cu el…si l-ai omorat si pe el.
Visam…te visam pe tine,ne visam pe amandoi,ma visam pe mine alaturi de ingerul meu,si te strageam in brate in vis,si te adoram…si m-ai trezit din vis si mi-ai interzis sa mai visez vreodata.Ai sters visul din gandul meu,ai sters noaptea din viata mea,numai ca sa nu mai pot visa…nu am mai visat…

Traiam…simteam orice zvacnire din lumea asta,fiecare zgomot il simteam profund si ma-ncanta…respiram si adoram sa respir,sa traiesc,sa simt…dar ai vrut sa ma vezi moarta..si m-ai ucis.Dar ai vrut sa ma vezi in cosciug,fara suflu,palida,imbratisata de Moarte,si m-ai pus chiar tu insuti in mormant.Si n-a fost de ajuns!Ai vrut sa fii sigur ca n-am sa ma intorc din morti si ai turnat pamant peste mine…mult,mult pamant…si nu m-am mai intors…
Inger bun,cu chipul alb si luminos,tu ai vrut totul,si totul ai avut!Acum,intoarce-ti privirea…uita-te-napoi…si aminteste-ti cand mi-ai strapuns aripile si m-ai omorat,cand mi-ai luat visele si m-ai omorat…in mii si mii de feluri,mereu,tu m-ai ucis…adanc,adanc m-ai ingropat,tarana ai turnat peste mine…m-ai vazut palida,si trista,si trupu-mi lipisit de viata era…Si totusi acum,vezi bine,sunt aici,in fata ta!Ma vezi cum te vad,si ma auzi si nu poti sa crezi…Sunt eu,sunt vie,sunt mereu si intotdeauna voi fi eu! Te uiti uimit,te simti ciudat,e ireal?Cum?Cand tu,Ingerul,ai dat porunca si ti s-a indeplinit,acum,ma vezi aici?cu tine?Da..da,dragul meu…caci ai uitat…eu pentru tine am fost un nimic si asa ceva nu poti ucide!
Am reinviat dupa ce speranta de viata nu mai aveam,si am prins putere din Adancuri si m-am intors…mai buna,dar mai rea cu tine,mai fragila,dar mai puternica pentru tine…m-am intors sa-ti vad chipul cum urla si tipa si strange Moartea-n brate,dar nu moare…Tu ai fost mereu Ingerul bun din viata mea,din mine,dar ai uitat ca Ingerul cu aripile negre eu mereu am fost.Tu poti sa mori,caci muritor esti,dar eu ma voi uita la tine si voi zambi rece cand un fior electric iti va poseda corpul…si voi continua sa zambesc,si cu fiecare secunda in care vei cersi indurare eu ma voi hrani,ma voi intrupa la loc din lacrimile tale,din durerea ta,din moartea ta.Iar tu vei deveni “nimicul” si eu voi fi Entitatea.Eu mi-am pierdut aripile in secunda in care te-am vazut,caci imi era interzis sa doresc un Inger…dar acum sunt eu din nou,iar tu nu vei mai fi.
Ce trist…macabre ganduri…e frig,dar de fapt,asa trebuia sa fie…frig,caci mortii sunt reci,iar eu sunt moarta…
E neobisnuit de frig,si e o umezeala ce m-apasa,si un tipat ce-mi sparge timpanele…e o durere ce-mi vorbeste dar nu o inteleg…imi vine greu sa ma misc…sunt parca legata,sau mai bine batuta in cuie,in niste cuie invizibile,dar care ma dor,si-mi strapung carnea..si sangerez…dar nu sunt!Iar nu mai am aer,dar nici nu simt nevoia sa respir! e negru..totu-n jur e negru…e noapte?nu…sunt oarba?…nu,caci vad fiinte fuziforme si umbre aievea…
Ma trezesc,cu greu ma ridic din mormant si parca pasesc intr-o lume noua,pe un pamant neted,neatins de om…ah!Ce ma orbeste lumina!Ce zgomot!Ce galagie!Vreau liniste din nou…si nu cunosc pe nimeni…sunt singura intr-o lume goala…
Imi intind aripile si zbor…cat mai departe…si caut.Dar ce caut?Il vad pe el…il simt…ma uit la el si awwwwwww!ce durere!Ma doare sufletul,dar n-am…ma doare inima,dar nu o simt batand….ma doare intreaga mea fiinta anterioara pe care n-o mai am…si totusi,chiar si dupa moarte,El ma doare!Ingerul meu bun…inca imi face rau…
Si cad…o forta ma atrage spre pamant…ma izbesc de sol intr-o secunda,in fata lui..dar nu ma vede,trece peste mine,merge mai departe…nici nu ma simte… merg in spatele lui,ii respir in ceafa,ii vorbesc..de ce nu aude?de ce nu m-aude?il ating dar nu simte!…a murit…si el in ziua cand m-a ucis…a murit…s-a scurs viata din el cum s-a scurs tarana printre degetele sale cand m-a ingropat…a murit fiindca fara “nimicul” ce-l tinea in viata,era si el insusi un “nimic”…
Suntem amandoi morti.Suntem impreuna si dupa moarte.Eu inca il mai simt si el acum ma vede…si ne vorbim mereu,ore in sir…si eu,din Moartea mea ii dau din nou viata…el moare bând otrava mea…dar suntem amandoi.Il vad mai frumos ca niciodata,il simt mai cald…ochii i se lumineaza…ne luam in brate…Ma strange tare ca si cum ii este frica sa nu ma rapeasca Moartea din nou…ce calm e…mai linistit ca niciodata…are buzele reci si tremura…Parca are cristale in privire…
Mereu…amandoi,tinandu-ne in brate…zburam usor,peste pamant,si aripile noastre negre sunt atinse de vantul rece…Incet,incet…ne asezam impreuna in sicriu si plangem si murim din nou,dar impreuna…
Si in Eternitate,pe cerul Infernului o stea a aparut cand doi ingeri s-au cuprins si-au coborat in noapte… “

Bună. Ceau. Salut.

Numele meu este Alex.

Sunt o persoană plină de energie, amuzantă, sunt sufletul petrecerilor şi ador la nebunie să îmi trăiesc viaţa la maxim. Iubesc viaţa de noapte, ascult muzică house şi nu vreau să merg la culcare până nu iese soarele pe cer. În toanele mele bune mă folosesc de umorul meu pentru a îi face pe alţii să radă, şi când sunt călcat pe coadă devin uşor sarcastic şi muşc. Ştii ce fac cu prietenii falşi de exemplu? Îi trimit la plimbare şi dacă refuză, îi invit să între în origini. Ador mulţimile, ador agitaţia şi zgomotul. Sunt nebun. Acesta sunt eu, îmi pare bine de cunoştinţă.

Bună. Ceau. Salut.

Numele meu este Vlad.

Sunt o persoană introvertită, sensibilă şi boemă. Foarte romantic din fire stau întins noaptea pe iarbă şi număr stelele de pe cer, mă gândesc şi meditez la problemele altora şi încerc să îi ajut. Ascult muzică veche, muzică adevărată şi încerc să evit aglomeraţia. Mă simt foarte bine când sunt singur, însă mă simt şi mai bine în compania unui prieten drag. Mă culc devreme, mă trezesc devreme, pentru că nu pot să pierd un răsărit de soare, un apus de lună şi mirosul de cafea care planează dimineaţa în jurul meu. Mă îndrăgostesc nebuneşte de fiecare fată frumoasă pe care o văd pe stradă, nu îmi plăce gălăgia agitaţia şi prostia. Ştii ce fac cu prietenii falşi? Mă apropii şi mai mult de ei, încerc să îi ajut chiar dacă ştiu că voi primi o palmă înapoi. Aşa sunt eu, mai sensibil. Îmi pare bine de cunoştinţă.

Împreună suntem Alex Vlad. Două persoane sub aceeaşi umbrelă, blestemate sau binecuvântate să ne suportăm zilnic. Ne ajutăm reciproc şi sperăm că într-o zi vom întâlni persoană care să ne placă şi să ne iubească pentru ceea ce suntem. Există momente când ne mai certăm, însă trecem repede peste aceste probleme pentru că nu putem unul fără altul. Ne pare bine de cunoştinţă.

Da, azi e ziua mea de naştere. Şi da, nu îmi pasă.

Nu înţeleg de ce se face atâta tam-tam pe tema acestei sărbători. De ce lumea consideră că ziua lor de naştere e o dată importantă care trebuie sărbătorită? Eu nu consider data de 25 aprilie importantă, nu mă consider special.

Nu îmi place să primesc cadouri, nu îmi plac petrecerile surpriză, pentru că trebuie să mă prefac fericit chiar dacă nu sunt. Trebuie să mă prefac că sunt surprins şi lasă-mă să îţi spun că atunci când cineva îmi face un cadou nu sunt deloc mai fericit. Pentru că eu consider că fericirea vine din lucrurile mărunte, lucrurile simple care se întâmplă zi de zi. Şi nu e nevoie de un eveniment aşa de “important” ca să faci un cadou, fiecare zi e un motiv de bucurie.

Avem toane. Şi eu şi tu şi telefonul chiar. Ce se întâmplă dacă exact de ziua mea sunt într-o pasă proastă, mă cuprinde melancolia şi vreau să stau singur doar eu cu mine? Sunt obligat să petrec? Nu…

Aşadar azi am să încerc să fac ce fac eu de obicei, spun încerc pentru că precis se va găsi cineva să strige “trebuie să dai de băut, doar faci 21 de ani”. Iar eu, am să îi răspund: “dau de băut mâine, pentru că mâine e o zi ca azi, e o zi ca ieri, e o zi ca oricare alta”.

Nu ne trebuiesc date încercuite în calendar că să ne simţim bine în compania prietenilor. Nici o zi nu e mai specială ca alta. Dacă învăţam să ne bucurăm de fiecare răsărit de soare, vom zâmbi mai des. Dacă învăţam să dăruim o floare unei fete frumoase pentru că “aşa am vrut eu azi”, vom iubi mai mult.

Şi ce mai putem cere în plus? Nimic. Absolut nimic.

-De ce ai făcut-o? Nu pot să înţeleg, poate nu vreau să înţeleg.

-Nu ştiu. M-am lăsat dusă de val, am încetat să gândesc, totul s-a întâmplat prea repede, ca într-un vis.

-Şi iubirea dintre noi nu a însemnat nimic pentru tine în clipele acelea?

-Nu.

-Nici măcar o clipă nu te-ai gândit la mine? Nu ţi-a şoptit conştiinţa că nu e bine ce faci?

-Nu.

-Pot să ştiu cine e?

-Un coleg de facultate, nu contează cine e. E prea târziu acum. Ce a fost a fost, şi nici măcar nu pot să zic că îmi pare rău. Nu regret, a fost ceva ce trebuia să fac. Adevărul crud e că aveam nevoie de aşa ceva.

-Eu nu te-am înşelat niciodată. Nu am crezut că îmi vei face aşa ceva, după atâţia ani împreună. De ce? De ce ai venit la mine să îmi spui toate astea? Poate dacă mă minţeai mă simţeam mai bine. Era mai bine.

-Trebuia să îţi spun. Trebuia să aflii de la mine aceste lucruri. Ştiu că te doare dar asta e realitatea. Iartă-mă.

-Sper să mă trezesc mâine şi să realizez că am visat această discuţie. Spune-mi ceva, te rog mult… Mă mai iubeşti?

-Nu pot să îţi răspund acum la această întrebare, sunt confuză. Nu vreau să te mint, nu vreau să te rănesc mai tare decât am făcut-o deja.

-Şi relaţia noastră? Viitorul nostru? Cum rămâne cu ele? Ce ne facem? Îţi mai pasă măcar de aceste lucruri?

-Ţi-am mai spus, te rog nu mă pune acum să îţi răspuns acestor întrebări. Nu pot şi nu vreau. Lasă-mă în pace o vreme, uită-mă.

-Mă mai iubeşti?

-Tu ce crezi?

(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară)

Vreau să trag nişte concluzii şi vreau să vă fac o propunere. Nici o legătură între cele două subiecte.

Încep cu concluzia, care oarecum mă amuză la nebunie. Am început să scriu acest blog în 15 decembrie 2007, cu PENTRU TINE, OANA. Am mai scris şi anterior acestei date, dar  nimic interesant.  Şi uite că în aceste 5 luni de zile am reuşit să ating multe persoane. Am câştigat mulţi prieteni şi am câştigat mulţi duşmani. Blogul meu este o sursă de polemici, discuţii şi certuri fără sens pentru unii şi lucrul care mă amuză e că nici unul din ei nu recunosc că îl citesc. Mă întâlnesc cu ei pe stradă, îi văd, simt că se uită urât la mine şi ştiu de ce. În sinea mea râd, râd şi râd.

Mă bucur mult pentru cei care îmi sunt prieteni, mă susţin să scriu şi comentează cu mine subiectele prezentate în articolele de pe blog. Şi mă bucur şi pentru cei care mă urăsc pe ascuns pentru ceea ce scriu. Săracii se simt profund afectaţi de ceea ce scriu şi ştiţi de ce? Pentru că nu au curajul să vorbească şi ei liber despre lucrurile care îi apasă. Sunt laşi şi se ascund după deget(e). Din păcate nu mă afectează aceste atitudini inutile pe care le afişează.

Dragi prieteni şi “duşmani”, vă mai aştept pe la mine, unii dintre voi veţi citi pe ascuns ce scrie aici, e bine şi aşa. Important e să înţelegeţi.

Propunerea. Marea propunere. Am decis să încerc ceva nou pentru mine. Vreau să va invit să scrieţi şi voi articole aici, cei care aveţi ceva de spus, cei care nu sunteţi timizi. Pentru cei care au ceva de spus, va aştept cu drag la adresele de aici.

În loc de încheiere vă urez multă linişte şi vă las să citiţi.

- O iubeşti?

- Da.

- De ce?

- Pentru că o iubesc, tu nu iubeşti?

- Nu. Nu iubesc. Sunt singur.

- O iubesc pentru că e aşa de dulce când se trezeşte dimineaţa lângă mine, se uită în ochii mei şi zâmbeşte. O iubesc pentru că atunci când o chem în oraş stau după ea să “se facă frumoasă” pentru mine şi doar pentru mine. O iubesc pentru că atunci când îi dau o floare văd cum tremură de fericire. Iar dacă nu ne vedem o perioadă îmi sare în braţe şi îmi şopteşte la ureche “mi-a fost dor de tine puiul meu”.

- Ea te iubeşte pe tine?

- Nu ştiu, sper. Mi-e frică să nu o pierd. Nu aş suportă să o pierd, e tot ce am pe lumea asta. O iubesc.

- E greu să iubeşti?

- E cel mai frumos lucru din lume. Iubirea nu vine singură, într-o relaţie există şi suferinţa. Dar ceea ce rămâne întipărit în memorie sunt doar clipe frumoase, tandre, clipele de iubire.

- Să înţeleg că o iubeşti…

- Da, o iubesc…

(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară, prima dintr-un lung şir ce va urma să apăra aici)

• ca trebuie sa ma trezesc in fiecare zi la ora 8 dimineata
• ca nu pot sa adorm noaptea decat dupa ora 4
• ca e plina lumea de prosti
• politistul de la sectia din colt
• ca nu am timp sa scriu cartea
• ca e asa scumpa mancarea, si trebuie sa mananc
• ca nu am vreme sa citesc o carte buna
• ca afara e vreme superba si eu trebuie sa stau inchis sa invat
• ca nu am curajul sa renunt la tot si sa plec din tara asta
• faptul ca traiesc in Romania
• persoanele complexate care se folosesc de functia pe care o au pentru a-si bate joc de altii
• maimuta feroce (gata, mi-a trecut)
• sa asist la discutii inutile, interminabile
• faptul ca ma gandesc din cand in cand la ea, desi sustin ca mi-a trecut
• faptul ca nu ma pot abtine sa vorbesc cu ea
• prietenii falsi (vai cati sunt…)
• cand un OM are nevoie de ajutor si sunt incapabil sa i-l ofer
• faptul ca ziua are doar 24 de ore din care 8 trebuiesc dormite (pierdute)
• ca sunt departe de casa, de tot ce e al meu
• zilele ploioase (devin morocanos)
• ca atunci cand am idei despre articole sunt departe de calculator
• ca nu am curajul sa imi infrunt cea mai mare problema personala
• distanta fizica dintre mine si cativa prieteni dragi
• visele frumoase care nu devin realitate
• bancurile seci
• cand racesc in mijlocul verii
• oamenii care urla
• oamenii stresati

Adică de ce oamenii care fac rău se ascund în spatele unei cortine transparente? Şi de ce aproape nimeni nu vede ce e în spatele acelei cortine? Manipularea mulţimii. Spiritul de turmă. Unde-s mulţi puterea creşte. Spune-i cum vrei. Eu sunt iritat de aceste lucruri. Te întrebi ce am păţit? Hai să îţi povestesc.
Ajung acasă după o absenţa de trei săptămâni. Ce să faci… studiile astea sunt foarte “importante”. Foame. Deduc că trebuie să mă îndrept spre bucătărie, unde probabil e un frigider, în care voi găsi mâncare (leacul împotriva foamei). În aceeaşi bucătărie e un televizor. E pornit, şi nu mă obosesc să îl închid pentru că gândul îmi stă la mâncare. Mă uit cu coada ochiului la el speriat, ca la un vechi duşman, şi îmi continui drumul spre frigider. Apuc să mănânc şi creierul începe să proceseze stimulii din jurul meu. Realizez (cu stupoare) că televizorul din faţa mea încă merge şi că pe ecran apare emisiunea “Dansez pentru tine”. Decid să o urmăresc, nu pentru că îi cunosc personal pe doi dintre participanţi, nu pentru că am dansat alături de ei, ci pentru că nu pot mânca cu ochii închişi.
Ideea emisiuni este următoarea (precis ştii dacă eşti prieten cu tembelizorul): o echipă dansează pentru a mai pune puţin zahăr în traiul unor copii chinuiţi de viaţă. Mai multe echipe se luptă între ele pentru a ajuta fiecare un copil, cei care decid unde merg banii sunt juriul (absolut hilar) şi telespectarorii. Adică devoratorii de televizor. Adică mulţimea de creiere spălate de cutiuţa cu imagini.
Se ajunge la “duel”, probă în care una din două echipe pleacă acasă, probă în care unul din doi copii continuă să plângă, să sufere.
OPAA. Doar eu văd ceva greşit, ceva pervers în asta? Să recapitulăm. La televizor, pe urma unor voturi se decide cine are şansa să meargă mai departe în viaţă. Cine trăieşte şi cine nu. Gazda emisiunii, (o persoană care îmi e antipatică) anunţă echipa descalificată. Camerele de filmat se centrează pe ochii copiilor, ochi înlăcrimaţi. Oare ce e în mintea lor acum? Oare la ce se gândesc? Oare care din ei se roagă cu mai multă pasiune zeului suprem? Care din ei au sufletul mai curat? Nu contează. Voturile au fost făcute. Plicul cu rezultate se deschide. Urmează o clipă de suspans, care pentru copii e o eternitate. Pleacă acasă echipa numărul unu.
Ajunge. Deja mi-e scârbă. Pentru cei care nici măcar acum nu şi-au dat seama despre ce vorbesc, ei bine hai să ridicăm cortina transparentă.
Acolo, în spatele ei se ascunde un om. Un om care alege din mulţimea de suferinzi nişte copii, probabil cei care au o poveste destul de dramatică. Doar trebuie să curgă lacrimi. Un om care ne obligă pe noi (pe voi, eu nu mă uit la televizor) să alegem care din acei copii inocenţi vor supravieţui. Un om care ne face pentru o clipă zei. Şi pentru că suntem zei, ne simţit bine. Ne uităm şi mâine la emisiune. Ne uităm şi la ştirile postului de televiziune respectiv. Ratingul creşte. Reclamele pe care le difuzează (aproape non-stop) aduc mai mulţi bani acelui om, care ascuns după o cortină transparentă ne manipulează. Banii intră în conturile lui. El doarme liniştit, cu gândul că a mai salvat un copil aflat în voia sorţii. Noi dormim fericiţi că cineva râde de bucurie. Şi totuşi, ce se întâmplă cu cei care pierd? Ce se întâmplă cu visele lor şi de unde îşi vor găsi ei puterea să încerce să se ridice în viaţă după ce au trecut prin aşa ceva?
La ei cine se gândeşte? Ei nu mai contează, pentru că săptămâna viitoare vor fi alte două echipe în duel. Şi spectacolul e tot ce contează pentru noi. Am ajuns mai rău decât romanii care asistau la omoruri în Colosseum. Acum, avem puterea să condamnăm pe cineva la moarte printr-un simplu SMS trimis la numărul 666. Am evoluat. Avem 3 televizoare în casă, nici pe budă nu putem sta decât cu ochii lipiţi de ecran. Câţi dintre voi citesc? Cărţi, nu ce scrie pe micul ecran.
Domnule ce te ascunzi în spatele cortinei transparente, faci o treabă foarte bună. Suntem mulţi, proşti, profită de noi. Şi când vom ajunge pe drumuri, dansează pentru noi…

Hai să vedem de ce nu trebuie să regreţi nici un gând nici o faptă nici o decizie.

Gândeşte-te puţin, câte momente au  fost în care ai  avut nevoie de cineva, în care ai fi vrut să fie lângă tine o persoană care să te consoleze, sau să îţi ofere un umăr pe care să plângi… Şi număra în câte din aceste momente ai stat singur, ai plâns singur, ai fost uitat de cei din jurul tău. În acele momente singura fiinţă care a fost acolo pentru tine ai fost chiar tu. Ai vorbit cu tine, aţi găsit singuri soluţia la problemă. Tu cu tine. Tu cu prietenul din tine.

Este imperativ necesar să te înţelegi bine cu tine, să te simţi bine în pielea ta şi să ai încredere în tine. Pentru că singură persoană pe care te poţi baza necondiţionat eşti tu. La orice oră, în orice condiţii.

Ştii ce se întâmplă dacă începi să regreţi că ai făcut ceva? Începi să îţi pierzi încrederea în tine. Începi să realizezi că nu eşti bun de nimic şi te vei debusola total. Singurul sprijin real pe care l-ai avut va începe să se clatine şi se va instala frica, anxietatea, neîncrederea.  Dacă regreţi că ai greşit, accepţi că nu eşti o persoană capabilă. Accepţi că nu eşti în stare să te ajuţi nici pe tine, nici pe alţii şi intri într-un cerc vicios, despresiv.

În momentul în care greşeşti, trebuie să realizezi că ai greşit. Şi apoi, trebuie să găseşti metode de a repara ce ai stricat, pentru că “răul” a fost deja făcut. Timpul nu se poate întoarce. De ce am scris răul între ghilimele? Chiar dacă sună ciudat, nimic din ceea ce faci nu este rău. Pentru că atunci când faci o greşeală  înveţi pe de o parte să repari greşeala, iar pe de altă parte înveţi să nu mai o repeţi.  Ceea ce  deprinzi din greşelile proprii este  cea mai importantă lecţie pe care o poţi învăţa.  Se numeşte şcoala vieţii.

Şi dacă eşti de conceptul că viaţă ta este îndrumată de o fiinţă superioară, dacă accepţi că există un destin pentru fiecare dintre noi, oare chiar crezi că îţi poţi schimba radical drumul în viaţă prin intermediul câtorva greşeli? Eu cred că scopul nostru în viaţă este să ajungem de la punctul A la punctul B. Singurul lucru pe care îl putem controla este poteca pe care o parcurgem de la A la B. Poate alegem drumul cel mai scurt, poate alegem drumul cel mai greu, dar rezultatul e acelaşi. Într-un final ajungem la punctul B.

De ce să regreţi ceva ce ai făcut sau ceva ce nu ai făcut? Priveşte înainte şi dacă ai călcat strâmb, încearcă să repari din mers problema. Refuză să crezi că buturuga mica răstoarnă carul mare. Pentru că e prea mare carul că să fie afectat de o buturugă mică mică de tot…

Am tot încercat, m-am tot chinuit, am fost împins înainte şi înapoi de tot felul de persoane mai binevoitoare sau nu, şi ieri noapte m-am hotărât. Am avut o revelaţie. Şi m-am decis să încep să scriu o carte.

Ei bine detaliile nu contează prea mult. Am vrut iniţial să scriu ceva cu tentă biografică, şi am decis că aşa voi face. Ca să nu mă descopăr total în faţa unor indivizi care nu merită nici să respire, ca să nu provoc suferinţe inutile anumitor persoane care s-ar putea regăsi în povestea mea, am să împletesc tema biografică cu o poveste inventată.

Vă voi oferi şansa să citiţi ceea ce scriu, aşadar am să postez online fiecare pagină scrisă. Nu va exista posibilitatea de comentarii, nu am nevoie de distragere. Adresa unde vei putea citi această carte o dau doar celor care mi-o cer, nu am să o fac publică. Repet, doar celor care mi-o cer şi celor care vreau să le-o dau.

Adresa mea de e-mail o găsiţi aici. Vă aştept.

Ma trezesc. O zi ca oricare alta… O zi in care trebuia sa fiu in Timisoara la scoala, dar eu lenevesc la mine acasa in pat, in Oradea. O zi de luni.

E ora 14:00. Deschid ochii, incerc sa ma ridic din pat. Nu prea reusesc, berea de aseara ma impiedica sa o fac. Intr-un final reusesc. Dau drumul la calculator, ma uit prin mail, citesc niste bloguri si merg sa mananc. Intors in camera, imi vine in minte o fraza memorabila, caut repede un marker si o scriu pe perete. Am un perete in camera pe care l-am transformat intr-o imensa foaie de hartie. Acolo scriu tot ce merita scris si retinut. Imi amintesc ca trebuie sa sun pe cineva, si dupa cateva minute bune de scotocit prin pat dau de telefon.

Formez numarul si o voce calda ma anunta cu parere de rau ca abonamentul meu a fost suspendat. Suspendat? Interesant. Aseara platisem factura. Imi spun ca trebuie sa mai astept sa isi dea si ei seama de acest lucru. Se face ora 16:30, imi amintesc ca trebuie sa o iau spre Timisoara. Bineinteles, by train. Incerc din rasputeri sa imi amintesc ora de plecare a trenului, dar pana la urma cedez. Am decis sa apelez la serviciul online de informatii CFR, ca sa aflu ca trenul meu pleaca peste o ora. Ciudat. In jurul meu haine aruncate peste tot, in mintea mea zeci de ganduri “sa nu uiti aia, sa nu uiti cealalta, sa iei si aia…”.

-Mai plec azi? Da, hai ca plec azi.

Cu un efort enorm reusesc sa termin bagajele in 10 minute, reusesc sa nu uit nimic neimpachetat, sun la taxi si o iau spre gara. Imi faceam planul.. Caut un compartiment gol, stau singur, meditez, citesc, … nu prea aveam o dispozitie buna. Imi doream sa evit discutiile marunte ce se poarta in tren. Putina liniste ar fi fost destula ca sa ma multumesc.

In gara imi cumpar bilet, realizez ca gaura din palma mea iar sangereaza (am avut o altercatie cu o umbrela naravasa zilele trecute), dau banii, multumesc frumos doamnei de la ghiseu, si o iau spre peron. Frig… Vant rece si taios.

-Nici o problema, in 5 minute ajunge trenul. In el e cald si bine…

O alta voce suava abia deslusita intr-un difuzor regreta sa ne anunte ca trenul intarzie 10 minute. Foarte bine imi zic… Perfect.

Reusesc sa gasesc un compartiment gol, imi arung geanta sus -nu inainte de a imi scoate o carte din ea-. Deschid cartea si citesc. Jurnal scrisa de Delacroix. Un jurnal propriu zis. Destul de plictisitoare carte, dar incepe sa ma captiveze. Vine domnul de la bilete. Ma opresc din citit, ii zambesc si ii intind biletul. Revin la carte si dupa cateva minute suna telefonul.

-La naiba!!

Raspund, inchei conversatia si iar citesc. Dupa vreo zece pagini intra in compartiment un cersetor. Fac abstractie de el, incerc sa raman in carte dar nevoiasul se foloseste de niste cuvinte care ma ating. Las cartea deoparte, impins de o forta nevazuta bag mana in buzunar, scot cativa lei, ii pun in mana, il imping afara, trantesc usa compartimentului si…

-Futui!! Sper ca am scapat de toti.

Trece o ora fara sa fiu deranjat. Incepe sa imi fie frig si imi iau geaca pe mine. Frig frig frig… E prea mult daca cer si eu putina caldura? Putina? Va rog? Urca un domn in tren. Singurul domn din statie. Si ajunge la mine in compartiment. In locul unde nu se vorbeste, in locul unde se mediteaza si se citeste… locul meu…

O persoana inalta, intre doua varste, intra, ma saluta si se aseaza. Speram ca interactiunea dintre noi doi sa se rezume la acest salut reciproc. Ma intreaba daca merg in Timisoara. Dau din cap afirmativ, nu scot o vorba, nu imi ridic capul din carte de frica sa nu inteleaga ca as avea chef de vorba.

Ii suna telefonul. Vorbeste jumatate de ora despre niste prostii, bani si alte cele. Incerc sa fac abstractie, dar faptul ca da din picior incontinuu si faptul ca se balbaie ma dispera. Arunc cartea, si vad ca pe spatele ei scrie mare de tot VOLUMUL II.

2? Am inceput cu volumul 2? AH… Asta mai lipsea. Iau cartea si o pun in geanta, uitandu-ma oarecum scarbit la ea. Auzi tu… Volumul 2…

-Esti student?

-Aha. (cu ochii inchisi si cuibarit in geaca)

-Esti din Oradea?

-(dau din cap afirmativ)

Urmeaza un pseudo-dialog. Cretin. Incpe sa imi vorbeasca despre cat de importanti sunt banii in viata lui, imi da sfaturi inutile, ma terorizeaza. Continui sa raspund monosilabic sperand ca astfel ii voi descuraja tentativa de dialog. Continua sa isi expuna ideile, idei care ma deranjau enorm. Aprob tot ce spune, nu vreau sa intru in conflicte inutile. Printe altele, mor de frig. Ma hotaresc sa merg pe jos de la gara pana in camin. Prilej de liniste…

Ajuns in Timisoara (in sfarsit), ma lovesc de un frig crunt. Un ger, ce mai… Imi incalc cuvantul si fug repede sa cumpar un bilet la tramvai. Astept in statie. Tremur tot. Tremur ca un bolnav. Vine si tramvaiul (dupa ce imi ajunge portia de tremurat). Urc, ma asez. Dupa doua minute mi se desfunda nasul si realizez ca miroase a urina peste tot.

-Ce bucurie…

Oamenii din jurul meu sunt agitati. Fiecare are ceva de spus, fiecare trebuie sa vorbeasca cel mai tare si debitul de cuvinte sa fie maxim. Ajung si in camin. Nu mai puteam de frig. La intrare ma intampina un tip in pantaloni scurti si maieu. Mi-e si mai frig cand il vad…

-Al dracu de emo kid, exclam eu…

Imi las bagajele in camera (din fericire stau doar la etajul 2) si plec in vizita la niste colege. Imi e dor de ele. Trebuie sa le vad. Se arunca in bratele mele, stam de vorba, si deodata, ca un par in cap, ma loveste o stire proasta (care are legatura cu fosta mea prietena).

-Superb!! exclam eu… Oare ce se mai poate intampla azi?

Maine am ore de la 8, acum e 4 noaptea si ma invart in pat. Crezi ca pot inchide un ochi? Incerc sa adorm, ma chinui sa adorm… Maine am ore de la 8… De la 8…

O zi ca oricare alta.

Este timpul sa iau o mica pauza. Trebuie sa imi pun ordine in idei, trebuie sa ma linistesc putin…

De aceea o perioada nu am sa va mai scriu. Nu pot preciza cat va dura acest gol, poate o zi poate o luna… Dar va promit ca am sa revin cu niste idei noi, captivante si bine scrise.

Pana ma intorc am sa va las niste slide-uri pe care le-am facut pentru Oana (demult), ca sa va delecteze…

1 – Primul slide

2 – Al doilea slide

Cu astea, promit ca inchei subiectul Oana. Ce e mult e mult…

Aveti grija de voi, Alex.

La fiecare 7-8 ani, omul trece printr-un lant de intamplari (dureroase sau nu) care il determina sa isi schimbe putin drumul in viata. Il determina sa devina o persoana mai buna, mai matura sau din contra, o persoana putin mai rea… Si recent am trecut si eu printr-o rascruce de drumuri, si am fost nevoit sa iau niste decizii care m-au schimbat. Putin, dar pentru totdeauna. Din articolele precedente, probabil ca ti-ai dat seama ca am suferit mult. Atata de mult incat mi-a pierit pofta de viata. Plangeam ca prostul, nu mai dormeam, efectiv nu mai aveam un tel, un scop, un vis… Si cei din jurul meu spuneau: totul va fi bine. Iar eu nu ii auzeam. Si atunci hai sa vorbim despre urmatoarea chestie:

Sa presupunem ca esti o persoana capabila sa ii ajute pe cei din jurul sau cand acestia sufera. Le dai un sfat, un umar pe care sa planga, si ei isi revin. Dar DE CE nu poti sa faci acelasi lucru cu tine? Cand esti la pamant si nu mai poti, de ce nu te poti ajuta pe tine cu un sfat, cu o idee? De ce nu vezi rezolvarea problemei tale, de ce nu vezi atat de evidenta rezolvare? Hai sa gasim impreuna o explicatie…

Mi-am petrecut aproximativ o luna de zile intreband in stanga si in dreapta ‘de ce?’… Si fiecare persoana avea un raspuns, acelasi raspuns dar spus cu alte cuvinte. Cea mai buna sinteza -a ceea ce cautam- am gasit-o (ironic?) la sora mea.

De ce nu putem fi propriul nostru doctor? Cauza nu este singulara. Sunt doi factori care determina aceasta impotenta de a ne putea ‘auto-ajuta’. Cand ajungem sa combinam acesti doi factori, devenim vulnerabili si incapabili sa ne vedem problema si sa ii gasim solutia.

In primul rand este modul in care privim problema noastra. Este greu sa ne privim pe noi insine in perspectiva, detasat, ca la teatru (spune-i cum vrei) atunci cand suferim. Tot ceea ce putem face e sa stam inchisi in noi si sa vedem ce e acolo. Ei bine, daca facem asa (si o facem) ne este imposibil sa vedem ce se intampla, este imposibil sa vedem pana unde se intind ramurile copacului numit problema si este imposibil sa vedem rezolvarea.

Rezolvarea noastra nu este in camera mica in care suntem inchisi, nu este in camera in care suferim si folosim peretii pe post de tinte in care dam cu capul. Trebuie sa ne detasam chiar pentru un moment de suferinta, trebuie sa deschidem ochiul obiectiv si sa ne privim de undeva de sus. Trebuie analizate cauzele si eventualele rezolvari. Usor de spus dar greu de facut, nu ?

A doua noastra mare problema vine din subconstient, direct din ceea ce ne defineste. Se numeste instinctul de autoconservare. Este ridicol sa crezi ca iti poti face tie rau, ca iti poti provoca suferinta (daca esti sanatos la cap) fara sa intervina acest instinct de autoconservare si sa spuna: ‘ce faci? opreste-te!’. In momentul in care suferim si trebuie sa luam o decizie, orice decizie am lua ca sa ne curmam suferinta, va fi o decizie cu consecinte dureroase. De exemplu daca suferim din dragoste (cliseic…), avem doua posibilitati… Ne chinuim sa mai continuam relatia, sau ii punem capat. In ambele cazuri va aparea o doza de durere, iar instinctul de autoconservare nu poate permite acest lucru. ‘Deciziile sunt greu de luat, daca iau decizia gresita? Daca daca daca… ?’.

Si aici am sa ma opresc. Incapabilitatea de a ne putea privi detasat problema si instinctul de autoconservare ne impiedica de cele mai multe ori sa iesim din butoiul cu durere in care ne scaldam toti. Mai devreme sau mai tarziu toti vom trece pe acolo. Important e sa iesim din el, si sa o facem cu lectia invatata.

Pentru ca fiecare pas pe drumul vietii este o lectie importanta.

Oare cati oameni dorm linistiti la ora asta? Cati oameni nu constientizeaza ca traiesc scufundati intr-un ocean de sentimente?

Multi ignora, fac abstractie de acest luru pentru ca ei considera ca “e mai bine sa nu te implici in problemele care nu te privesc”.

Dar poti sa fugi oare la infinit? Poti sa te ascunzi la infinit de lucrurile care fac parte din tine, lucrurile care te definesc? Cand multitudinea de probleme si sentimente ce planeaza deasupra ta se vor prabusi pe tine vei putea sa le ignori doar inchizand ochii?

Si atunci mai intreb, iar, ma repet: Cati dintre oameni dorm linistiti la ora asta fiind multumiti de pseudofericirea in care -inerti- se simt bine? Oare se intreaba ei cat va dura, se intreaba ce inseamna iubirea, speranta, linistea, pacea, iubirea, linistea…

Sunt un visator si raspund convins: DA. Pentru ca imi place sa cred ca toti suntem facuti din acelasi aluat bun. Societatea ne strica prin influentele ei nefaste. Am dreptate sau vreau sa am dreptate? Ma mint singur? Sunt oare singurul visator de pe lumea asta?

De curand am avut parte de o experienta noua. Am stat la masa cu un baiat care sfida si calca in picioare crezul pe care mi-am construit personalitatea si modul de viata. Aparent un strain. Necunoscut. In clipa urmatoare, fara voia mea devin un confident pentru el, si incerc sa fug de aceasta responsabilitate. Dar prea tarziu… Unde te mai ascunzi cand fuge lupul dupa tine?

Si aflu de la om ca el sta cu o fata (nevinovata), -colega de a mea de facultate- pentru simplul fapt ca nu poate trai singur, are nevoie de cineva langa el, nu pentru ca ar exista sentimente… De cand oare un suflet cald, o inima, o fiinta este un simplu obiect destinat nevoilor noastre?

Vreau sa ma ma manifest, vreau sa ii cuprind capul cu mainile si sa il dau de masa care ne despartea, dar pentru a doua oara in viata mea ma aflu intr-o situatie extrema si reusesc sa ma abtin.

Viata iti va oferi mai mult decat o palma. Viata iti va oferi o lectie pe care nu o vei putea uita. Niciodata. Pentru ca oricat de curva ar fi viata, ii place nespus de mult sa faca dreptate.

Iar pentru cei care dorm linistiti la ora asta, cei care nu constientizeaza ce se intampla de fapt, cei care nu vad scopul vietii, in curand am sa le urez Buna Dimineata … Pentru ca viata este din ce in ce mai grea, si asta se intampla din cauza noastra.

Somn usor…

Vorbeam azi noapte cu sora mea la telefon, despre multe nimicuri. Si la un moment dat, ea ma provoaca sa ma gandesc la urmatorul subiect: apa si uleiul. Nu am putut rezista tentatiei de a accepta provocarea si uite ca am inceput sa ma gandesc la acest subiect.

Imediat in mintea mea am facut legatura, am facut o paralela cu modul nostru de a exista pe lumea asta trup si suflet, suflet in trup. Si este clar pentru toata lumea ca nu se pot amesteca cele doua, asa cum nu se pot amesteca apa cu uleiul. Sufletul ramane suflet, iar trupul o forma inerta,o forma animata de acest suflet si de miile de reactii chimice din corp.

Dar oare corpul poate exista fara suflet? Poate exista dar nu poate trai fara suflet, si uite ca nici uleiul nu ar exista fara apa. Depind una de cealalta, intre cele doua exista o simbioza naturala si frumoasa.

Ajung la concluzia ca noi oamenii, suntem apa cu ulei. Sau ulei cu apa… Metaforic vorbind…

Colegul meu de camera ma vede trist, si intr-o zi ma intreaba: esti in perioada Marii Depresii? Schitez un zambet si ii raspund afirmativ. Eram in perioada Marii Depresii. Si si el era, desi poate nu era pregatit sa recunoasca….

Pana acum 2 zile nu mai credeam nimic, nu mai puteam sa imi permit sa am sperante. Stateam cuminte si imi lingeam ranile, ajunsesem sa fiu convins ca nu mai exista OAMENI pe lumea asta. Pana cand o prietena fuge la mine entuziasmata si imi spune: vine prietena mea cea mai buna, vine…

In gandul meu: ah, inca o fata, inca o persoana incapabila de iubire, incapabila sa fie OM.

Si apare prietena. Prima impresie: o fata frumusica…

Nu m-am gandit nici o clipa ca se va intampla ceea ce s-a intamplat. Nu credeam ca voi putea vedea asa ceva intr-o fata. Un OM, o persoana capabila sa iubeasca neconditionat, o persoana inteligenta, cu care am purtat discutii lungi si interesante. Recunosc ca de multa vreme nu am mai fost asa de implinit. Implinit ca mai exista persoane pe lumea asta care ma inteleg, care au aceleasi scopuri ca mine.

Si ea nu a fost copia mea identica. Am trecut prin multe suferinte comune, aveam aceleasi idei, dar unele lucruri nu se potriveau total…. Si ceea ce am admirat cel mai mult la ea a fost ca a avut curajul sa isi sustina punctul de vedere si sa se impuna fara sa ajungem la certuri inutile. Ahh cat aveam nevoie de asa ceva. De confirmarea ca desi am trecut printr-un esec nu trebuie sa generalizez faptul ca toti oamenii sunt rai…

Ea a fost persoana care a reusit sa aprinda flacara sperantei in mine… Si tot ceea ce imi doresc e sa o mai intalnesc candva, undeva, candva… Pe ea si pe ceilalti OAMENI…

Happiness only real when shared…

6. Sase.

Sunt 6 cuvinte, care, alaturate, mi-au provocat dureri de neimaginat. Niste simple cuvinte. La prima vedere inofensive, dar cand le citesti intr-o anumita ordine inseamna totul…

NU MAI SIMT NIMIC PENTRU TINE

In clipa in care le-am auzit am crezut ca sunt intr-un cosmar. Speram sa fie un cosmar… Dar cand au cazut pe mine greutatea a 4 ani de zile de amintiri lacrimi si bucurie, am stiut ca nu visez. Am stiut…

In clipa imediat urmatoare au inceput sa imi curga siroaie de sange din suflet si inima. Dureri de neimaginat au aparut din neant si m-au cuprins, doream sa fie totul un vis, speram asta, ma rugam sa ma trezesc din cosmar….

1400. Alt numar. Incearca te rog sa numeri pana la 1400. Ai chef? Realizezi ca e mare numarul? Atatea zile oare nu au insemnat nimic pentru persoana care a rostit cele 6 cuvinte aproape criminale?

Oare exista iubire? Exista sentimente? Exista Dumnezeu? Astfel de intrebari imi rasunau in cap ca o sirena, ca o goarna in timp ce fiinta mea se scufunda in intuneric. Am inceput sa ma zbat, sa incerc sa ma agat de ceva, sa ma pot tine cat mai aproape de lumina… Atat de neceasara… Lumina….

Si deodata, nu am mai simtit nimic. Ceva s-a rupt. Aatata durere intr-un loc si sufletul meu s-a decis ca nu mai poate suporta, si a ales sa nu mai simta nimic. NIMIC. Intuneric…

Oare timpul chiar incearca sa le vindece pe toate? Oare poate? Oare vrea?

Cum pot doar 6 cuvinte sa te faca sa te indoiesti de tine, de propria credinta de Dumnezeu? Cum pot provoca ele atata durere incat sa incetezi sa mai fii uman? Oare lumea se poate darama din cauza a catorva cuvinte?

Atatea intrebari fara raspuns… Atatea incercari sa ajung iar la lumina… Atata suferinta in jurul nostru. Iar in capul meu se repeta la infinit 6 cuvinte aparent inofensive… Dar aceste cuvinte au reusit sa stinga flacara ce alimenta sufletul si inima mea si tot ce a mai ramas din mine e un pumn de cenusa.

Un vant usor incepe sa adie, iar cenusa se lasa purtata spre locuri noi, locuri necunoscute… Oare acolo undeva am sa imi regasesc flacara de care am atata nevoie? Am sa regasesc dragostea? Sau lumea se va sfarsii din cauza unor cuvinte aruncate aiurea inainte ca sa ajung eu la flacara mea? Ramane de vazut…

Deocamdata, ma indrept cuminte spre lumina… Si poate intr-o zi inima mea va bate iar…

Si mi-am promis ca o las in pace. O las sa incerce, sa fie cum vrea ea. Dar oare pot? Oare pot?

Aseara am aflat ca are pe altcineva. De o luna de zile ma tarai in genunchi in fata ei, o implor sa ma ierte, ii jur iubire, ii arat schimbarea pe care o vrea in mine. O luna de zile imi spune “nu mai simt nimic pentru tine”. Si aseara aflu ca are pe altul de cateva luni.

Tensiunea creste in mine, vreau sa stiu mai multe, vreau sa il vad pe el, vreau sa il strang de gat, sa OMOR. De ce as face-o? El de ce mi-a furat partenera cu care am stat 3 ani? Ea de ce nu mi-a spus de la inceput ca are pe altu? Nu e corect…

Ma intalnesc cu el, il vad, il masor din priviri… Ma gandesc daca intr-o lupta fizica as iesi castigator… Renunt la idee, ii expun gandurile mele. Incepe sa devina irascibil. Incepe sa ma intrerupa, incep sa ridic vocea si el se enerveaza si mai tare….

SI RESPIR USURAT…

Realizez ca El nu e ce vrea Ea. Si intr-o zi Ea isi va da seama…

Daca se intoarce la mine sa o mai primesc, sa o iert, sa traiesc cu ideea ca a fost in bratele altuia, i-a spus te iubesc, s-a culcat cu el…. Nebunie. Daca merita sa o iert pentru toate astea?

Da. De ce?

Pentru ca o iubesc.

O iubesc.

De-as vorbi toate limbile oamenilor si pe ale cele ale ingerilor, fara iubire nu sunt decat un clopot tocit sau niste talgere tipatoare.
De-as avea darul profetiei, si as cunoaste toate tainele si tot ceea ce este stiut, de as avea credinta nemasurata ce misca muntii din loc, fara iubire nu sunt nimic.
De mi-as imparti toate bunurile ca sa aiba ce manca saracii, de mi-as da ca o ofranda trupul ca sa-mi fie ars pe rug, fara iubire faptele mele nu slujesc la nimic.
Iubirea e rabdatoare, iubirea e plina de bunatate, iubirea nu pizmuieste, nu se ingamfeaza, nu se umfla de mandrie, nu faptuieste nimic necinstit, nu cauta castig pentru sine, nu se acreste, nu banuieste raul, nu se bucura de strambatate dar se veseleste de adevar.
Iarta totul, crede totul, spera totul. Sufera orisice. Iubirea nu dispare niciodata.
Profetiile vor avea un sfarsit, darul limbilor va inceta, stiinta va fi depasita, caci cunoastem nedesavarsit si facem profetii nedesavarsite. Dar atunci cand desavarsitul va fi infaptuit, tot ceea ce este nedesavarsit va fi inlaturat.
Cand eram copil vorbeam ca un copil, gandeam ca un copil, judecam ca un copil… Cand am ajuns in puterea varstei am lepadat purtarea copilareasca. Acum vedem ca intr-o oglinda niste contururi sterse, atunci vom vedea lucrurile din fata. Acum cunosc nedesavarsit, atunci voi cunoaste desavarsit cum am fost si eu cunoscut.
Asadar, aceste trei lucruri raman… Credinta, speranta si iubirea. Dar cel mai mare dintre tustrele este iubirea…

Oana, iti dedic urmatoarea poezie, si o melodie: (din toata inima)

De-as vorbi toate limbile oamenilor si pe ale cele ale ingerilor, fara iubire nu sunt decat un clopot tocit sau niste talgere tipatoare.
De-as avea darul profetiei, si as cunoaste toate tainele si tot ceea ce este stiut, de as avea credinta nemasurata ce misca muntii din loc, fara iubire nu sunt nimic.
De mi-as imparti toate bunurile ca sa aiba ce manca saracii, de mi-as da ca o ofranda trupul ca sa-mi fie ars pe rug, fara iubire faptele mele nu slujesc la nimic.
Iubirea e rabdatoare, iubirea e plina de bunatate, iubirea nu pizmuieste, nu se ingamfeaza, nu se umfla de mandrie, nu faptuieste nimic necinstit, nu cauta castig pentru sine, nu se acreste, nu banuieste raul, nu se bucura de strambatate dar se veseleste de adevar.
Iarta totul, crede totul, spera totul. Sufera orisice. Iubirea nu dispare niciodata.
Profetiile vor avea un sfarsit, darul limbilor va inceta, stiinta va fi depasita, caci cunoastem nedesavarsit si facem profetii nedesavarsite. Dar atunci cand desavarsitul va fi infaptuit, tot ceea ce este nedesavarsit va fi inlaturat.
Cand eram copil vorbeam ca un copil, gandeam ca un copil, judecam ca un copil… Cand am ajuns in puterea varstei am lepadat purtarea copilareasca. Acum vedem ca intr-o oglinda niste contururi sterse, atunci vom vedea lucrurile din fata. Acum cunosc nedesavarsit, atunci voi cunoaste desavarsit cum am fost si eu cunoscut.
Asadar, aceste trei lucruri raman… Credinta, speranta si iubirea. Dar cel mai mare dintre tustrele este iubirea…

Pentru prima oara ma confrunt in viata cu o problema peste care nu pot trece nicicum… Orice as face dau cu capul de peretele inalt si gros care e in fata mea. Am incercat sa il ocolesc, sa il sar, dar degeaba. Peretele e acolo si se uita cu ironie la mine, parca ar rade. El stie oare ca nu voi trece niciodata de el?

De ce e o asa mare problema? Pentru ca noi oamenii ne rezolvam problemele mari pe rand. Intai una, apoi alta, si tot asa. Doar apoi ne vom putea continua existenta asta si asa plina de mizerie… Ei bine, NU pot sa trec de problema asta. Nu pot sa imi continui viata. Nu pana nu o rezolv.

Nu, mersi…. nu am nevoie de sfaturi. Te rog chiar sa nu imi spui nimic, vreau doar sa ma asculti. Sunt pe un drum pe care trebuie sa il parcurg singur, chiar daca voi ajunge sa ma tarasc… Este un drum pe care toti vom pasi odata si odata. Unii vor intampina obstacole mai mari, poate unii deloc, cine stie.

Ca sa trec la subiect, iubesc o fata. Aceeasi fata Oana cu care mi-am impartit 4 ani din viata. Aceeasi Oana cu care am descoperit prima iubire, cu care am pasit cu pasi marunti si tremurati pe poteca iubirii. Aceeasi fata care mi-a fost confident, fata care a fost totul pentru mine.

Si ceva s-a intamplat… Din cauza faptului ca pentru noi iubirea era ceva nou, au fost momente in care am calcat stramb, fiecare dintre noi. Si doare cand calci stramb, se sufera. Dar oare nu tocmai din aceste greseli trebuie sa invatam noi? Si intr-o zi Oana mi-a spus “nu te mai iubesc”. Cu seninatate si aproape cu bucurie.

Am incercat sa ma impac cu gandul acela. Am incercat sa trec peste tot. Si am reusit, pana intr-o zi cand inima a spus: “gata, de azi eu preiau controlul”. Si in clipa aceea, m-am simtit gol. O parte din sufletul meu lipsea, aveam un gol imens in mine. Si un ecou din acel gol spunea: “oana, oana, oana…”.

Atunci am realizat ce se petrece. Atunci am realizat ca o iubesc cu adevarat, am realizat ca exista ingeri, am realizat ca pur si simplu nu pot trai fara ea… Traieste tu daca poti fara inima.

Mi-am promis sa nu renunt. Sa lupa pana la moarte daca trebuie, pentru a-i demonstra ca totul va fii bine. Insa Oana, fata pe care o iubesc nu mai este dispusa sa imi acorde ultima sansa. Sustine ca nu mai simte nimic pentru mine, iar eu nu ma pot impaca cu gandul acesta. Nu cred ca o iubire adevarata de poate uita, se poate stinge intr-o perioada asa scurta. Oare e bine sa domini inima cu ratiunea? Crezi ca poti sa faci asta la nesfarsit? Inima este mult mai puternica decat orice putere a gandului, si oricum va face cum vrea ea… Iar eu, sunt dispus sa fac orice sacrificii pentru a imi indeplini visul. Pentru a putea trece peste perete….

Asa ca daca ma vezi trist pe strada, te rog NU ma intreba ce am…. Lasa-ma sa imi urmez propriul drum. Este singurul lucru pe care il poti face pentru mine….

Sunt plictisit. Sunt trist, si satul. Se pare ca nimic nu ma mai face sa ma bucur…

Merg pe strada, si sunt inconjurat de oameni transparenti. Sunt doar niste forme, fara continut. Oameni previzibili, elevi care merg la scoala stresati, maturi care merg la servici stresati, batrani stresati care nu au bani… Si tensiunea din aer ma sufoca. As vrea sa ii ajut pe toti dar nu pot. Si multi dintre ei nu vor sa fie ajutati, pentru ca le place lumea in care traiesc… O lume in care se traieste pentru a acumula sume cat mai mari de bani. Fiecare gest, fiecare pas si fiecare reactie pe care ei o fac este atata de previzibila incat incepe sa ma deranjeze.  Nu mai exista putina imagintie,  nimeni nu mai rade  cu pofta si cuvantul spontan a pierit din vocabularul descrierilor. Marea majoritate a oamenilor s-au transformat in niste masinarii care lucreaza pentru un scop anume. Masinarii simple, care indeplinesc ordine si care cunosc doar un drum… cel in linie dreapta…

As dori sa traiesc intr-o lume unde nu exista stres, tensiuni inutile, lipsuri. Si as dori sa fiu inconjurat de oameni spontani, fericiti, optimisti, oameni care iubesc alti oameni. Oameni care iubesc tot ce e in jurul lor.

Dorintele mele sunt niste vise frumoase, sunt niste utopii. Ma resemnez si merg mai departe. Plictisit, trist si satul…

Am inceput.Continui cu intrebarea previzibila : ce este autenticitatea?Nu finalizez cu raspunsul acum .Intai va las sa judecati:

“Astazi v-ati nascut.Ati fost impachetate cu grija si sortite unei noi vieti: vanzarii.Ati ajuns unde v-ati dorit dintotdeauna : pe raftul magic de unde veti primi ‘glas’. Autenticitatea fiecaruia va aparea in momentul in care veti fi cumparate si amprentate:desenate , mazgalite, pictate,scrise, etc. Colectivitatea din care faceai parte s-a diminuat.A sosit si randul tau sa primesti ceea ce meriti.Ai fost luat impreuna cu colegii tai si transportat. In final,camera in care erati a fost deschisa.Tu si prietenii tai sunteti fericiti.Acum e momentul. Impreuna cu fratii tai , esti luat si trecut printr-o masinarie care difuzeaza prin tine, o lumina orbitoare. Asta sa fie autenticitatea ta? Acum sa ti se fi dat unicitatea la care ai tanjit atata timp? Sa vedem : ai iesit din aparat. Esti fericit. Astepti sa-ti vezi companionii , fiecare in diversitatea primita. Dar ce constati ? Sunteti la fel. Indrepti privirea spre masinarie.Se numeste xerox.”

Acum ma intreb: oare asta sa fie viitorul nostru? Constat pe zi ce trece ca tot mai multe grupuri de oameni, devin unul singur si acelasi. In curand vom deveni unul si nimic mai mult? Doi in unu, trei in unu, toti in unu ?! E regretabil faptul ca nu ne dorim pe noi. Si foile din povestioara de mai sus sunt mai presus in acest caz, din pacate pentru ele , soarta le era condusa de altcineva. Si mai rau , autenticitatea lor trebuia asteptata. Eu o am, tu o ai , noi o detinem.
Dar ca sa intelegeti, voi raspunde la intrebare: ce este autenticitatea? La prima vedere, la prima atingere a cuvantului descoperim sensul exterior. Suntem noi manipulati , schimbati , xeroxati exterior in ziua de azi? Este intrebare adresata pentru voi . Desigur ca suntem. Sunt manipulata si schimbata in fiecare zi si din pacate nu tocmai convenabil.Frizuri, haine, muzica , stiluri si iar stiluri. Nu te mai recunosc pe strada. Aratai ca inca doua persoane care le-am vazut ieri. Pacat.
Hai sa cautam mai adanc, poate aici sunt avantajata. In esenta cuvantului gasim un sens mult mai redutabil. Acela al interioritatii noastre si a modului in care traim si ne asumam viata. Eu zic ca traim prin autenticitate. Conteaza foarte mult: cum traim in primul rand, cum iubim, cum rezolutivitam probleme.De ce? Pentru ca o facem in felul nostru propriu si asa constituim o viata in care nu suntem doar niste vizitatori, ci chiar detinatorii ei.
Abstractizand trasaturile ‘externe’ si ‘interne’ pot sa zic ca descoperirea propriei autenticitati face parte din maturizarea noastra, astfel, face parte din drumul initiatic. Matur?Cam tanjim la asta, nu? Crezi ca esti matur? Bineinteles. Majoritatea dintre noi doar credem asta. Eu sunt de parere ca trebuie sa ajungi macar la sfertul drumului initiatic si sa iti asumi anumite experiente pentru a putea incepe sa devii intr-adevar: un mic invatacel matur.Crezi ca nu reusesti singur?Pana aici e un drum cam lung, dar imi amintesc de basm unde se relata ca: intr-un drum initiatic e prezenta si o calauza.Am o veste buna:avem calauza.Aici. O vezi ? E pretutindeni. Uita-te in jur. Unde? Acolo! Da, cartea aia. Daca iesi din perimetru o sa vezi si teatrul. Un bilet la opera?

Primul meu audio-blog. Va provoc sa imi spuneti impresia voastra despre el.

DOWNLOAD

sau asculta:

Nu sunt de acord cu sarbatorile “importate” de peste ocean. Dar trebuie sa recunosc ca era necesara o zi speciala in care sa sarbatorim singurul sentiment care ne face umani… dragostea.

Valentine`s Day. Nu am sa ma pun sa va povestesc semnificatia acestei zile, nu am sa va spun povestea din spatele acestei sarbatori. Am sa va vorbesc despre dragoste.

Dragoste sau iubire. O gasim in multe multe forme. Putem vorbi despre iubirea dragostea dintre frati, iubirea de viata, iubirea mamei fata de copii ei, iubirea de sine…  dar cea mai arzatoare probleme este iubirea altei persoane, pe care o cunoastem pe parcursul vietii.

Este un lucru extraordinar sa ajungi sa iubesti o persoana straina. Este cu atat mai greu sa o iubesti pentru ca fiecare dintre noi suntem unici. Si fizic si psihic si sufleteste. Fiecare persoana are propriile vise, propriile dorinte si in momentul in care alegem sa stam langa cineva, sa iubim pe cineva trebuie sa renuntam la multe dintre ele. De ce? Pentru ca e necesar sa se ajunga la un consens, la un punct median, pentru ca totul sa ramana intr-un echilibru.

De aici apare durerea. Intotdeauna unul dintre parteneri va trebui sa renunte la mai mult decat celalalt. Va trebui sa isi schimbe stilul de viata, cercul de prieteni, si viitorul. Nu ma refer la schimbarea radicala ma refer la micile ajustari care trebuie facute pentru a continua o relatie.

Dragostea asta incepe ca un foc care te arde pe dinauntru, si dupa o perioada de acomodare, persoana de langa tine devine parte din tine. Si orice ar interveni intre voi, orice, are o solutie pentru ca nu e usor sa renunti la o parte din tine. Acest lucru este valabil doar daca ambii parteneri iubesc.

Dar oare cum se intampla dragostea asta ? Cercetatorii spun ca e o chestie pe baza chimica. Hormonoi si alea alea. Dar mie nu imi place chimia. Nu cred ca atractia fizica se bazeaza pe substante chimice, pentru ca acum cateva sute de ani, femeia ideala avea cam 100 Kg… Nu am o explicatie precisa, nu pot sa spun ce se intampla, dar stiu sigur ca omul e o persoana construita in asa fel incat sa aiba nevoie de cineva langa el. Barbatul si femeia sunt doua fiinte complementare facute sa fie impreuna (a se citi Biblia, faza cu Adam si Eva).

Suflete pereche? Greu de crezut ca exista asa ceva. Si daca ar exista, matematic vorbind, este imposibil ca intr-o viata sa gasim persoana care are in ea sufletul nostru pereche.

Ce ramane de facut? Sa ne facem viata mai frumoasa. Unele persoane sunt mai compatibile cu noi decat altele, si acelea ar trebui alese drept parteneri de viata. Nu merta sa ne pierdem timpul incercand sa schimbam o persoana care nu se potriveste cu noi, tocmai pentru ca viata este scurta (proprie experienta). Incearca sa gasesti persoana care ti se potriveste cel mai bine. Nu spera ca intr-o zi va fi mai bine daca vezi ca u merge, pentru ca nu e asa. Durerea se acumuleaza, se amplifica si la un moment dat rabufneste.  Rezultatul e acelasi, dar consecintele mai dureroase, mai grave.

Nu uita, cu cat trebuie sa renuntati la mai putine lucruri unul pentru altul, cu atata e mai multa armonie, mai multa intelegere si mai putine certuri. Si inca un lucru. Iubirea e cel mai frumos sentiment cu putinta, dar niciodata nu vine fara suferinta. Niciodata. Si aici se vede rolul partenerului. Daca intr-adevar iubeste, te va ajuta sa treci peste suferinta. Testul suprem.

Iubeste cu inima, nu cu creierul…. Happy Valentine`s Day cred ca se ureaza azi. Sa fii fericit si iubit.

O lista cu serialele pe care le-am vazut (in intregime), si care mi-au placut… Mai sunt, dar nu imi amintesc de toate acuma

Ei bine prietene, nu odata ti-ai pus aceasta intrebare. Si sunt singur ca fiecare a auzit aceste cuvinte in propriile ganduri cel putin odata. Ne intrebam acest lucru de fiecare data cand suferim, de fiecare data cand ni se intampla ceva  urat de tot.

De ce eu ?

Raspunsul la aceasta intrebare e simplu. “Nu doar tu”. Nu doar tu suferi, nu doar tu plangi, nu doar tu razi. Trebuie sa te obisnuiesti cu ideea ca viata nu accepta doar lucruri pozitive. Probabil ca stii ca +1 cu -1 face 0. Ei bine, asa functioneaza lucrurile pe aici. Nu poti sa fii doar fericit, nu poti sa fii doar iubit. La un moment dat, lucrurile trebuie sa fie si invers ca sa se pastreze echilibrul acesta ciudat al vietii.

De ce eu? “Nu doar eu, nu doar tu. Cu totii…”

Obisnuiesc sa imi citesc propriul blog (foarte cliseic…), si pe zi ce trece realizez ca blogul meu devine tot mai personal. Si nu pot sa nu ma intreb OARE DE CE? E chiar asa greu sa tin in mine toate sentimentele si gandurile ce le astern aici?

Dar se pare ca inca nu e totul pierdut… Am mai vazut cate o melodie ivita printre zecile de randuri scrise poate degeaba… Si am sa mai pun un mix la care inca lucrez (incerc sa ma apuc de el), ca sa nu ziceti ca fac din blog jurnal…

ARTIFICIÁL, -Ă, artificiali, -e, adj. 1. Care imită un produs al naturii, care nu este natural; artificios, contrafăcut. 2. Nesincer, prefăcut, factice. 3. (Adesea adverbial) Care este făcut după criterii subiective, arbitrare. Clasificare artificială. [Pr.: -ci-al] – Din fr. artificiel, lat. artificialis.
Sursa: DEX ‘98 |

Ma deranjeaza faptul ca Lumea este plina de savanti, doctori, persoane culte citite si rascitite. Daca ar putea, fiecare ar reinventa roata. In loc sa repare greselile ce s-au facut, ei fac altele si mai mari, mai monstruoase. Ce cuvant urat )

Cuvantul ARTIFICIAL este in DEX pe undeva, il folosim si noi. Dar oare de ce? Noi cand zicem artificial ne gandim la un obiect care nu este natural, nu este asa de bun ca unul natural. Artificial ii putem spune si unei persoane care nu e naturala, artificiala ii putem spune si inteligentei unei masinarii…

Dar oare de unde provin materialele ce compun obiectele artificiale? Daca ne luam un microscop si belim ochii la compozitia unui obiect mai putin natural, adica artificial, sunt convins ca vom gasi ceva carbon pe acolo, si multe alte materiale care provin din natura. Nu am fost prea bun la chimie, dar stiu ca toate obiectele din lumea asta sunt compuse din elemente gasite in natura.

Atunci, intrebarea mea e cum poti sa creezi un obiect artificial din elemente naturale? Un obiect care nu are nimic cu natura, un obiect neagreeat in principiu. Ca noua nu ne place salamul X ca este artificial, nu ne place un brad de plastic (de Craciun) pentru ca este artificial. Este oare asa de greu sa folosim cuvantul SINTETIC?

Se pare ca da. Dragi tovarasi si preteni genii scolite si cu 4 doctorare, sunteti niste ARTIFICIALI.

Asculta si tu pana la capat ce e mai jos, si ai sa fii uimit ca pana la sfarsit vor incepe sa iti curga lacrimi din ochi…

DOWNLOAD [click dreapta aici si alegi optiunea SAVE LINK AS]

ASCULTA AICI

Vreau sa dedic acest post pentru persoana care a fost totul pentru mine. Asadar, randurile ce urmeaza sunt pentru tine Oana.

Am sa privesc putin inapoi, undeva in sufletul meu, am sa rascolesc trecutul si imi voi aminti. Imi voi aminti cum ai aparut pe neasteptate in viata mea, ca o ploaie de vara. Mi-ai aprins inima si m-ai invatat ce este iubirea. Totul s-a intamplat fulgerator si m-a luat pe nepregatite. Acum patru ani eram un copil care nu avea nici un vis, nu stia ce este viata, si nu intelegea nimic din ce se intampla in jurul lui.

La inceput a fost un gand ciudat… Eu sa am prietena… Mi se parea un joc nou. M-am simtit mai fericit ca un copil care isi deschide cadoul de Craciun. Te-am cautat, am aflat unde stai, si incet incet am devenit prieteni. Apoi mi-am luat inima in dinti amandoi, si am acceptat sa devenim oficial un cuplu. Ce cuvant greu cuplu… Multa lume nu intelege ce inseamna.

Au urmat veri pierdute in parc, unde ne-am cunoscut cu adevarat, ierni la tine acasa, langa soba, unde tremuram imbratisati de frig. Sunt niste clipe care vor ramane etern in inima mea. Clipele de bucurie, saruturile, imbratisarile ce ne leaga au fost nenumarate. Nenumarate au fost si vorbele dulci ce ni le sopteam unul altuia privind imensitatea cerului, privind Luna. Am trecut prin vant, prin ploaie, prin zapada ca sa fiu langa tine. Cel mai mult ma bucura rasul tau plin de viata, atunci ma simteam cu adevarat implinit si fericit. Cand stiam ca esti si tu fericita.

Dar uite ca timpul si-a spus cuvantul. Si dupa patru ani de zile tu ai decis sa imi spui nu. Ai spus NU te iubesc, NU te mai vreau… Si eu NU am sa inteleg niciodata de ce. Recunosc ca suntem doua firi diferite, dar trebuie sa iti spun cateva lucruri acum, in loc de ramas bun. Niciodata nu mi-au placut momentele de ramas bun, mi se par foarte pesimiste.

Vreau sa stii ca viata este frumoasa. Si mai vreau sa stii ca eu am incercat cat am putut sa te fac fericita. Am dat tot ce am avut in mine si mi-as fi dat si viata pentru ca tu sa fii, macar o clipa, FERICITA… Dar se pare ca nu am reusit sa ajung in inimioara ta. Acum, ma impac cu gandul, sau poate ma amagesc cu gandul si ideea ca poate si tu ai tinut la mine, cat de cat. Insa nu regret nimic din ce am facut… Clipele frumoase au ramas, cele rele s-au ascuns departe de mine. Te rog sa privesti pe viitor lucrurile cu optimism, te rog sa razi in fata necazului si sa nu te lasi doborata de viata. Ai sa vezi ca viata este uneori rea cu tine. Intotdeauna paseste cu capul sus, si chiar daca simti ca esti zdrobita de greutati nu te lasa. Daca totusi nu mai poti, sprijina-te pe prieteni. Ei sunt tot ce ai tu pe lumea asta.

Alege-i cum stii tu mai bine, si pregateste-te sa fii injunghiata pe la spate de unii. Nu toti oamenii sunt buni. Am incercat sa te protejez de raul din unii oameni. Dar nu toti au o inima mare, un suflet cald. Tu nu ai reusit sa ma apreciezi, nu ai reusit sa vezi ce insemni pentru mine. Si nu te condamn, nu te urasc pentru asta. Inteleg ca asa esti tu, si in tot acest timp am acceptat acest lucru.

Eu am venit in Timisoara cu un an mai repede ca tine. Si in acest an asteptam cu sufletul la gura sa vina week-endul ca sa fug spre tine. Si nu intotdeauna am fost primit cu caldura la tine, dar de fiecare data am venit cu zambetul pe buze si cu inima topita de iubirea ce o aveam pentru tine. Si a fost frumos.

Acum ca ai venit si tu la Timisoara, am multumit Domnului ca in sfarsitte-a adus langa mine. Am inceput sa imi fac vise, planuri, sperante. Care acum au devenit desarte. Intr-o clipam-am trezit cu inima sfasiata de durere, cu sufletul plangand, cu visele destramate, si in capul meu rasuna incontinuu intrebarea: PENTRU CE SA MAI TRAIESC? Am pierdut motivul pentru care respiram, pentru care ma trezeam din somn, pentru care plangeam si radeam. Si acum am ramas gol, plin de rani. Dar am sa incerc sa ma ridic de jos, sa imi demonstrez mie ca pot. Am inteles de multa vreme ca viata nu este dreapta, dar este prima lovitura mare pe care o primesc.

Ai incredere in tine, fii optimista, si spera. Speranta si credinta te vor ajuta mult in viata. Vreau sa stii ca iti sunt un prieten adevarat, si oricand, pentru orice, trup si suflet iti stau la dispozitie. Sper ca vei realiza, odata cu trecerea timpului, ca ai gresit spunandu-mi NU. Urmatorul la care ii vei spune “te iubesc” iti va arata acest lucru. Ai sa vezi ca nimeni nu te va iubi ca mine, nimeni nu se va sacrifica atata pentru tine. Ai fost altarul meu la care m-am inchinat patru ani, si pentru asta iti multumesc din suflet Oana.

Nu vreau sa iti faci probleme pentru mine, este adevarat ca ranile inimii dor cel mai tare, sar acestea vor trece cu vremea. Am sa gasesc puterea sa rad din nou, fara sa port o masca de om fericit pe fata. Imi doresc sa imi gasesc puterea sa iubesc din nou, desi nu stiu daca acest lucru se va intampla vreodata.

Peste ani si ani, cand iti vei aminti de mine, te rog sa razi si sa te bucuri cu gandul la clipele fericite ce ne vor uni pe vecie….

Ai grija de tine puiul meu.

-edit 4 luni mai tarziu: am recitit ce scrie mai sus, si vreau sa imi cer scuze pentru greselile de ortografie si cele gramaticale, dar randurile le-am scris printre lacrimi. Imi amintesc ca tremuram de frig si de atata plans si simteam nevoia sa ma descarc. Nu era nimeni langa mine, asa ca am deschis blogul si am scris… Nu am sa corectez greselile, pentru ca atunci cand am sa le revad peste ani si ani am sa imi amintesc de starea mea deplorabila in care ma aflam in momentul redactarii…

Adina imi sctie pe blog “mi`e dor de alexusutzu din anu` intai sincer fara suparare ..te`ai schimbat:(“.

Si oarecum nu ma pot abtine sa nu dau o explicatie. O replica. Intr-un rau sunt multe multe pietre. Si stii de ce sunt ele asa mai rotunde? Pentru ca trece apa incontinuu peste ele. Uite asa trece si viata peste mine, peste tine si peste toata lumea. Si nu poate sa treaca pe langa tine. Fiecare clipa traita, fiecare bataie de inima, fiecare despartire de persoana iubita te schimba. Poate unele experiente mai mult, poate altele mai putin. Poate stii ca pe mine viata asta ma rotunjeste putin mai tare decat pe altii, nu vreau sa ma plang, nu am sa fac acest lucru inutil, dar ideea e ca totul e schimbator.

Si partea a doua a mesajului tau. Partea a doua se subintelege din context. Mi-am dat seama ca tu consideri ca m-am schimbat in rau… Si nu stiu daca sa te contrazic sau nu. Eu traiesc cu mine zi de zi, ora de ora, si nu ma pot studia. In ultima vreme este o distanta intre noi, una fizica, care a atras mai apoi una in relatia noastra de prietenie. Dar am sa iti demonstrez ca nu m-am schimbat radical. Ai sa vezi. Tu ai ramas prietena mea buna si draga, nimeni si nimic nu poate sa schimbe acest lucru. De asta sunt sigur. Mai urmeaza sa ma privesc indeaproape, sa petrec mai mult timp cu mine, si sa repar greselile pe care timpul sau altii le-au facut asupra mea. Te pup

               [PLAY]

               Trei, doi , unu si incepem povestea. Prima gura de aer luata i-a daruit viata interioara. Informatiile intrau si ieseau, se bateau, se spargeau intr-o continuitate de inspirari si expirari. A continuat sa respire, a acumulat informatii de care era curioasa. A inceput sa investigheze. A aflat ca prima gura de aer luata era identitatea. O data cu a doua gura de aer , i-a iesit in cale o balta in care s-a reflectat trupul ei.Avea un cap, acoperit de mii si mii de linii negre. Doua bete-n lateral erau legate de un dreptunghi mai mare, care se sprijinea pe doua bastoane. S-a miscat. In fata, in spate, imprejur, o multime de guri de aer. Cu care sa inceapa?

              Involuntar, ea avea nevoie de acestea. O hraneau, o ajutau sa se dezvolte. Pana unde? Pana la stadiul de fiinta. Creaturii i s-a daruit viata.Informatii gratuite, urmate de investigari si intrebari, care sa conduca la raspunsuri. Din pacate nu e asa.Ar fi prea usor. Sa reluam fraza : “Informatii gratuite, urmate de investigari si intrebari , care sa conduca la posibilitatea de raspuns, sau mai bine zis , la alte investigari.”

              Creatura a inteles ca darul primit presupune anumite stadii, care trecute sa duca doar la alte obstacole.A inteles frumusetea acestui ritual si a continuat sa respire.Aer, oxigen , viata. Astazi iti transmite salutari. Este in alt Univers alaturi de buni prieteni care te saluta si ei si spera ca ai inteles frumusetea povestii, nu raspunsul ei.

              Eu cred ca totusi ai nevoie de un ajutor. Cine esti? [STOP] Nu, nu raspunde! Gandeste-te la tine, la viata ta. De cate ori nu ai fost lovit, ranit , inselat , batjocorit? Niciodata?! Acesta este un raspuns. Nu am nevoie de un raspuns ci de un adevar. Problema e ca nu poti recunoaste.Nici eu nu pot. De ce?Creatura se pare ca ne-a inteles.Noi avem un pretext in a NU ne recunoaste asa cum suntem , asa cum gresim, asa cum suntem loviti de soarta. Acel pretext este ca suntem Oameni.

               Unu, doi , trei , sa continuam. Prima gura de aer luata ti-a daruit glas.Ai strigat din rasputeri pana cand ai deschis ochii si ai ramas mut. Informatiile intrau si ieseau , tu doar priveai. O calatorie din mana in mana te-a distribuit la o persoana care ti se parea cunoscuta. Cu lacrimi in ochi ea te mangaia, te saruta, iti vorbea. [derulare inainte]. Astazi ai inceput sa vorbesti. Deja intelegi informatiile spuse de seamana ta mai mare.Ai rostit primul cuvant. [derulare inainte]. Bravo! Primii pasi i-ai savarsit intr-o frumoasa dupa-masa de primavara. [derulare inainte].Investigarea propriului corp, oglinda si contactul cu tine. Ai un cap, parul blond si ondulat se aseaza rebel pe umeri.Mainile iti sunt pe abdomen. Picioarele sunt incordate. Tu stai pe varfuri, oglinda fiind prea inalta. [derulare inainte]. Astazi cunosti persoane noi.Toate de aceeasi varsta inafara de una singura, care va supravegheaza , va canta si va indulceste sufletele. [derulare inainte]. Prima iubire sau primii prieteni? Primii prieteni. [derulare inainte]. A venit si prima iubire, primul sacrificiu. Totul e frumos pana la proba contrarie. Se destrama. Ai fost pacalit, dar tu continui sa visezi. [bis] Tu continui sa visezi. [derulare inainte]. Liceul.Cultura. Noi perspective. Prieteni, familie , iubire <->tradari , certuri , suferinte. Asocierile sunt din ce in ce mai dese.Tu te interesezi din ce in ce mai rar, doar esti de fier.[derulare inainte]. Note proaste, facultate mediocra, viitor ruinat. Increderea in tine dispare. Intalnesti adevarata oglinda. Cea interioara. Descoperi sufletul. Acesta este sortit sa fie sensibil , la fel cum a fost prima ta intalnire cu lumina. Ai acceptat ca e mai puternica , ai acceptat ca te-a invins si ai continuat paralel cu ea.Acum esti mai puternic ca lumina. CU sufletul ce faci? [bis] Cu sufletul ce faci? [derulare inainte]. Interviu la slujba. Ai fost acceptat, insa ai fost refuzat de iubire. Acum te conformezi. Ai fost ranit, dar accepti si mergi pe aceasi banda. [derulare inainte]. Casatoria este azi.Felicitari! [derulare inainte]. Astazi e o zi mare.Ai urmasi. Prima gura de aer luata i-a daruit aceasta caseta.

    [END]

Mai nou, cand ies intr-un club, stau. Stau si ascult. Stau si ma uit in jurul meu. Simt beatul, vad luminile si ma las orbit de stroboscoape. Am fost in multe cluburi, unele dintre ele supranumite “cele mai tari”. Cele mai tari din Arad, cele mai tari din Timisoara, cele mai tari din Oradea… Si adevarul e undeva pe la mijloc. Adevarul e ca nu conteaza numele clubului, nu conteaza numele Dj-ului, conteaza atmosfera din sala. Conteaza sa fie cat mai multa lume pe aceeasi lungime de unda. 125 bmp.

Ce inseamna 125 bpm? Inseamna 125 de batai pe minut. Referitor la muzica, bineinteles. Bum bum bum… de 125 de ori pe minut. Si pe langa aceste batai mai sunt o multime de sunete care ne fac sa ne simtim bine. De ce 125 bpm? Pentru ca asa bate si inima noastra. Te simti cu adevarat bine cand inima iti bate in ritm cu basul, cand in creierul tau simti inaltele precum o avalansa, cand esti orbit de stroboscoape si fumul in combinatie cu luminile colorate parca izvorasc din adancul tau.

Astfel de efecte le-am obtinut in CCCP Timisoara, si ocazional si in alte cluburi. Pot sa zic cu mana pe inima ca pe lumea aceasta, exista  un singur element care ne leaga pe toti. Dincolo de ura, lupte, razboaie, MUZICA este liantul universal.

Recent am fost in Bucuresti la un concert. A venit Dj Tiesto. Cine nu a auzit de el, sa se opreasca din citit… Am trecut cu greu peste socul pe care mi l-au oferit bucurestenii. Niste oameni parca acum coborati din bananier, fara maniere, fara bun simt, parca indobitociti pe acelasi calapod. Ajuns in Sala Polivalenta, acolo unde Maestrul a concertat, am inceput sa simt o legatura cu toti oamenii din jurul meu.

Concertul in sine a fost unul de vis. Este o experienta pentru care nu s-au inventat cuvinte, este un sentiment nou care iti inunda sufletul. Tiesto face muzica pentru suflet. Face atmosfera perfecta, iar lumea il adora. Am observat ca timpul trecea foarte greu, iar metoda abordata de Tiesto a fost una sinusoidala… Adica 3-4 melodii nu foarte cunoscute, apoi o melodie insotita de lumini, foc, proiectii uimitoare. Si lumea inebunea la aceste varfuri la aceste apogeuri. Se poate zice ca acest concert a semanat cu un orgasm.. Sau mai multe… Tensiunea creste treptat, in subconstient, si deodata mii de oameni sar in sus, totul explodeaza, si nu iti mai pasa de nimic…

Asadar, exista o legatura intre Muzica, Sunete, Lumina, Atmosfera. Exista o legatura atata de puternica, incat ne leaga pe noi toti. Cu mic cu mare, toti iubim un stil de muzica. Si tinem la acel stil poate mai mult ca la propria religie. Nu pot decat sa ma bucur pentru ca in ultima vreme producatorii fac piese tot mai euforice, mai placute, mai adorate. Viitorul suna bine, muzica electronica ne cuprinde pe toti, iar cluburile sar in aer zi de zi. Iubire, tristete, bucurie, toate aceste sentimente se pot transmite printr-o melodie. O melodie pe care sa nu o uitam niciodata.

Bum bum bum…. 125 bpm. Ritmul vietii, ritmul iubirii.

Vreau sa fac un anunt public…

In ultima vreme, din cauze pe care nici eu nu le cunosc, am fost pur si simplu un dobitoc. Am ajuns sa imi incalc cuvantul in mod repetat, si ma doare ca am ranit unele persoane la care chiar tin… Vreau sa imi cer iertare ca am ajuns sa fac asa ceva, si va rog sa ma credeti ca in ultima perioada nu m-am recunoscut. Nu am fost impacat eu cu mine si acum sufar din cauza asta.

La urma urmei, “imi cer scuze” nu prea inseamna nimic. Dar promit, voua si mie, ca de acum inainte nu am sa mai las problemele de care ma lovesc, fie ele grave sau nu, sa imi afecteze prietenii. Am gresit mult, si acum incerc sa revin ceea ce am fost candva… prietenul vostru. Nu pot decat sa va rog sa priviti schimbarea din mine, si sa acceptati faptul ca a gresi este omeneste, si la urma urmei toti suntem oameni.

In seara asta am aflat trei lucruri. Primul, sa nu judec oamenii dupa
prima impresie. Tot ce vezi prima oara e doar fum si oglinzi. Al
doilea, unele vise sunt imposibile doar pentru ca cei din jurul tau le
fac asa. Si am mai aflat ca vorba te iubesc nu inseamna nimic. Iubirea
e un miraj utopic la care visam cu totii. Dar sa stii ca visele se
destrama sau, mai rau, nu se indeplinesc. Dar eu tot mai sper… Tot
mai cred… Poate intr-o zi…

Sa se lase de meserie, ca oricum iubire adevarata nu exista

Unul din serialele mele preferate a ajuns la sfarsit… Ieri a fost ultimul episod din sezonul 4. Pot sa va spun ca episodul s-a ridicat la asteptarile mele. Nu stiu de ce am impresia ca serialul nu va mai continua, dar pot sa sper nu ? Tot ceea ce pot sa fac, e sa stau cuminte sa astept si bineinteles sa va recomand serialul The 4400 cu caldura.

Se cuvine sa multumesc frumos pentruuuuu:

pentru cine nu stie povestea, poza e facuta in Grecia de IK, iar Floppy este porecla mea.

Trebuie sa recunoastem ca fiecare dintre noi are ascunsa cu el o masca, pe care
o foloseste din cand in cand. Omul, uneori este nevoit sa para altfel decat este
el cu adevarat, poate ca sa se protejeze, sau sa impresioneze. Si unde incape o
masca, vom gasi mai multe.Mie imi place sa port masca de om fericit, de
“miserupist”. Insa asta nu inseamna ca tot timpul sunt fericit. Este bine sa ne
ascundem in spatele unui zambet fals?

Omul este facut sa simta. In gama de sentimente umane putem include fericirea,
tristetea, iubirea, ura si asa mai departe. Tot ceea ce simtim porneste din interior,
din “suflet”, insa fizicul ne este afectat drastic de sentimentele care ne
inconjoara. Pentru a evita acest lucru, este de ajuns sa disimulam. Sau sa simulam un
sentiment de obiciei opus celui pe care is simtim cu adevarat.

Este necesar sa facem acest lucru din cauza societatii si a grupurilor sociale in
care ne aflam. Rareori o persoana trista va purta masca fericirii intr-un cadru
intim, undeva in familie sau cand este singur. Insa cercurile de prieteni pretind ca
toti membrii acestora sa aibe o stare de spirit comuna, care este dictata de obiciei
de membrul dominant al grupului. Este simplu. O persoana trista nu are ce cauta
intr-un cerc de persoane vesele. Daca el nu se supune majoritatii va fi exclus din
grup, si cum omul este o persoana sociala, acest lucru este de evitat.

Pentru a evita eventuala expulzare din grupul de prieteni, o persoana isi va pune pe
fata un zambet fals, si va incerca sa tina pasul cu ritmul grupului. Insa nu oricine
poate sa foloseasca aceste masti. Sunt multe persoane incapabile sa se adapteze
mediului in care traiesc, si vor fi marginalizate rapid.

A afisa masca potrivita este o arta. Trebuie sa iti dai seama de ce masca ai nevoie,
si trebuie sa o adopti in cateva secunde pentru a nu te da de gol. Intotdeauna un
elev “pupincurist” este mai apreciat decat unul cu adevarat silitor. Tocmai pentru
faptul ca 10 minute pe zi, el isi pune masca de om interesat, de om silitor.
Cei care folosesc astfel de masti excesiv, ajung sa fie urati de cei care observa
diferitele comportamente si metamorfozari ale persoanei.

Dar, pana la urma, nu prea
sunt reguli in dragoste si razboi. Iar lumea care ne inconjoara este o jungla de
idei, sentimente si masti…
Nu trebuie decat sa stii ce masca sa porti, cand unde si mai ales cat. Pentru ca nu ne putem preface la infinit.