You are currently browsing vlladin's articles.
Complicat… În camera mea am un perete pe care îmi scriu cu un marker tot ce nu trebuie să uit. Una dintre frazele prezente acolo, sună cam așa: Balonul trebuie să dispară.
Hai să vedem de unde mi-a venit ideea aceasta și ce înseamnă. Obișnuiesc să port conversații lungi cu sora mea la telefon. Ea în Oradea, eu în Timișoara. Și într-o seară am ajuns amândoi la aceeași concluzie. Aceeași concluzie ca titlul articolului.
Personajele principale sunt SENTIMENTALUL și RAȚIONALUL, două părți componente ale noastre. Ele stau în camere diferite, nu știu una de alta, nu se pot vedea nu se pot atinge. Niciodată.
Sentimentalul e obișnuit să facă din țânțar armăsar, este o parte care pompează informații (mare parte din ele imaginate), este partea care ne face să visam ziua cu ochii deschiși. El hiperbolizează totul. Totul.
Raționalul este partea curioasă din noi, este partea care se întreabă, este partea care cercetează tot în detaliu și până nu rezolvă o enigmă nu are liniște.
Adăugăm încă un ingredient și anume o suferință. Să presupunem că te doare faptul că persoana iubită te-a părăsit. Sentimentalul locuiește într-o cameră și pompează întrebări și informații. Oare unde e?, cu cine?, ce face?, oare mai ține la mine?, etc. Toate aceste întrebări intră într-un balon care se umflă tot mai tare în fiecare clipă.
Rațiunea stă în aceeași cameră cu balonul și se întreabă: oare ce e cu balonul acesta? de ce se umflă? ce e în el? de ce e portocaliu? de unde vine? cât mai crește? Raționalul are nevoie de răspunsuri. Sentimentalul are nevoie de liniște.
Însă niciunul nu se pot opri din ceea ce fac și apare suferința. Ajungi să te gândești toată ziua la persoana pierdută, suferi, plângi, azi ești ok mâine poate mai rău.
Care e soluția că să nu mai suferi?
Balonul trebuie să dispară.
Astfel, sentimentalul nu mai are ce umfla iar rațiunea nu mai are ce cerceta. E simplu. Încearcă și tu.
De ce lumea e de ajuns?
Pentru ca e asa de mare, pentru ca sunt atatea de vazut, pentru ca suntem atata de mici, atata de nesemnificativi incat nu realizam ca reprezentam un fir de nisip care traieste pe o plaja fara margini.
In fiecare clipa mor sute de oameni. In fiecare clipa se nasc sute de oameni. In fiecare clipa cineva zambeste, cineva plange, cineva se indragosteste, cineva asculta aceeasi melodie ca tine, cineva isi sarbatoreste majoratul cu prietenii, cineva doarme in bratele persoanei iubite sau se plimba cu ea de mana intr-un parc inflorit.
Sunt atatea limbi pe lumea asta, unele pe care nu le vom putea invata niciodata, atatea culturi, atatea credinte si atatea traditii incat ne este greu si sa le enumeram pe toate. Gandeste-te cum ar fi sa impartasim toti oamenii aceleasi amintiri. Gandeste-te cum ar fi sa avem timp sa vizitam fiecare coltisor al planetei. Sa calcam pe fiecare drum, pe fiecare trotuar, pe fiecare poteca existenta.
Iar fiecare dintre noi se zbate sa fie cel mai important. Fiecare om crede ca poate sa schimbe ceva pe plaja plina cu fire de nisip in care traieste, fiecare crede ca problemele lui sunt mult mai importante decat cele ale firului de nisip vecin, insa poate oare un fluture sa porneasca un uragan prin simpla bataie a aripilor?
Eminescu spunea Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea! Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea!. Suntem niste fire de nisip cu o existenta efemera, niste fire de nisip cu vise, sperante, impliniri si dezamagiri. Iar lumea in care traim, e de ajuns pentru toti, e a tuturor. Nu trebuie sa ne luptam pentru ea.
Important este sa stim cum sa pretuim fiecare clipa, pentru ca este unica, pentru ca este trecatoare, pentru ca nu se intoarce. Trebuie sa stim sa iubim, sa iubim tot ce e in jurul nostru pentru ca viata e prea scurta ca sa ne-o petrecem stresati, suparati, bosumflati, incrancenati sau singuri.
Uita-te pe geam putin. Ceea ce vezi e lumea ta. Zambeste.
Strada pe care-ai stat, păstrează şi acum locuri prin care-altadat’ cu tine am trecut.
Când ploaia în parc ne prindea şi totul era liniştit trăiam clipe care-aş fi vrut să n-aibă un sfârşit.
Acuma mi-e greu să mai cred că tot ce s-a-ntamplat mai poate fi, măcar odată, mai poate fi adevărat.
Sunt zile în care nu cred ce te-ar putea opri să fiu tot eu acela pe care-l vei dori.
Sunt singur, de-atâta vreme, singur şi de mult la uşa mea nici nu mai ţin minte de când nu ai bătut.
(Compact, Strada pe care ai stat)
Uneori stau şi mă întreb şi eu ca NoTalent, când iubeşti, lupţi sau cedezi? Pe zi ce trece sunt tot mai convins că iubirea este un sentiment pe care îl avem toţi în comun. Dar nu suntem clone, nu avem acelaşi fizic, nu avem acelaşi păr şi se pare că nu iubim toţi la fel. Fiecare o face în felul lui. Aşadar când iubesc lupt sau cedez?
Sincer să fiu sunt zile când sunt convins că totul e gata, că am trecut cu bine peste… să-i zicem durere. Însă se mai întâmplă să ies în oraş sau să mă plimb pe străzi şi e de ajuns un miros, o imagine, un sunet ca să îmi demonstreze că defapt nu am trecut deloc peste durere. Amintirile revin, mult mai puternice, însoţite de nişte senzaţii total noi pentru mine. În acele momente, îmi doresc enorm să cedez, să las totul să se împrăştie în vânt, vreau să fug ca un laş, însă nu pot.
Şi nu pot nici să lupt pentru ceea ce îmi doresc, pentru ceea ce vreau, pentru că aş ajunge să lupt cu morile de vânt. Nu pot nici să port un război nici să mă predau. Nu pot nici să cedez nici să lupt. Nu pot decât să te iubesc.
Până acum 6 ani, în data de 19 Mai se întâmpla ceva magic. Soarele începea să stea sus pe cer tot mai mult, totul devenea verde şi mă umpleam de viaţă. În aer începea să se simtă mirosul de vacanţă, trei luni de zile doar pentru mine, doar ale mele. Fără şcoală, fără ceasul care urlă la ora 7 dimineaţa.
Acum 6 ani, de 19 Mai, aşteptam emoţionat Examenul de Capacitate. Primul examen important din viaţa mea. Nu ştiam ce sunt emoţiile, frica, tracul. Totul se rezuma la un cuvânt… învaţă.
Acum 5 ani, în data de 19 Mai, aşteptam să se termine şcoala. Ştiam că de la anul am să mă mut în alt liceu, acolo unde am făcut şi anii de gimnaziu, cred că eram puţin cam trist pentru că îmi plăcea unde eram.
Acum 4 ani, de 19 Mai, îmi luam inima în dinţi şi o întrebam pe Oana dacă vrea să fie prietena mea. Nu aveam habar ce e iubirea, fluturii din stomacul meu erau ceva nou şi nici nu pot să îţi spun cât eram de euforic.
Acum 3 ani, în data de 19 Mai, ei bine îmi amintesc mult soare. Eram certat cu Oana şi vara ce a urmat am petrecut-o singur. Totul e extrem de vag, însă ştiu că a fost cea mai scurtă vară din viaţa mea.
Acum 2 ani, de 19 Mai, aşteptam Bacalaureatul.Mergeam pe holurile şcolii visând că voi ajunge să studiez la Politehnica Timişoara. Eram în urmă de tot cu învăţatul, însă nu mă stresam (prea tare).
Acum 1 an, de 19 Mai, eram cel mai fericit om din lume. Tocmai se terminase anul I de facultate (da, la Poli în Timişoara) şi urma să vină şi Oana aici. După un an în care ne-am văzut mult prea puţin, urma să fim împreună pe vecie.
Azi, de 19 Mai, sunt cel mai trist om din lume. Oana nu mai e, visul Poli s-a destrămat, şcoala devine din ce în ce mai grea, sunt sigur şi e întuneric. Mi-am permis să deschid puţin cutiuţa cu amintiri, doar aşa, puţin de tot, să mă luminez o clipă cu amintirile anilor ce au trecut parcă mult prea repede…
- Am nevoie de ajutorul tău, mă doare tare…
- Şi cu ce te pot ajuta eu?
- Vreau un sfat, vreau să îmi spui că va fi bine, vreau să mă ajuţi să uit.
- Eu te-aş ajuta cu plăcere, însă lasă-mă să îţi spun că nu sunt persoana potrivită.
- Credeam că îmi eşti prieten… Se pare că m-am înşelat…
- Uite cum stă treaba, eu nu am idee prin ce treci tu acum. pot să îmi imaginez, pot să mă pun în pielea ta pentru o clipă, dar nu pot să simt ce simţi tu acum. Şi nimeni nu poate. Şi nu mi se pare corect să îţi dau nişte sfaturi bazate pe ceea ce îmi imaginez eu că simţi tu. Înţelegi?
- Şi atunci cui să cer ajutorul?
- Este simplu. Cere-i ajutorul persoanei care simte ce simţi tu. Adică ţie. Tu eşti cel mai bun prieten al tău, pentru că tu simţi durerea din tine. Doar tu te poţi ajuta. Doar tu.
(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară)
- De ce eşti supărat, ţi-e dor de ea?
- Da şi nu am chef de vorbe, te rog să mă laşi în pace.
- Dar oare nu ţi-ar face bine să discuţi cu cineva despre ceea ce simţi?
- Îmi e dor de ea, de când a plecat nu mai sunt eu. Nu pot să adorm noaptea, patul e prea gol, iar când mă trezesc dimineaţa şi văd că nu e lângă mine stau şi plâng… E ca şi cum soarele nu ar mai răsări niciodată.
- De ce nu cauţi pe altcineva? Nu te-ar ajuta să treci peste suferinţă?
- Uite, merg pe stradă şi văd cupluri. Şi simt în mine o furie, o ciudă enormă pentru că şi eu eram ca ei cândva, mergeam cu iubirea mea de mână fără să ne pese de nimic, soarele ne zâmbea, totul era perfect.
- Şi crezi că nu mai sunt fete pe lumea asta?
- De fiecare dată când ies din casă, sper să o văd. Fiecare fata care apare în faţa mea seamănă cu ea şi pentru o clipă îmi tresare inima. Sper că e ea care se întoarce fugind la mine, însă realizez cu tristeţe că visez cu ochii deschişi…
- Şi ce ai de gând să faci? Ai să stai închis în casă toată viaţa?
- Nici eu nu mai ştiu ce să fac… Totul e aşa de trist, de pustiu. Simt că nu mai am pentru ce să mă mai trezesc dimineaţa. Şi când mă gândesc că e cu altul… Altul o sărută unde am sărutat-o numai eu, altul o atinge unde ştiu numai eu că îi place, era a mea, doar a mea şi acum altul mi-a luat locul… Nu cred că am să pot trece peste asta vreodată. Am pierdut tot ce am avut.
- Chiar tot ce ai avut?
- Tot ce am avut…
(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară)
Am avut plăcerea să cunosc o cititoare a articolelor mele. Şi am apucat să vorbim puţin. A recunoscut că şi ea scrie, însă nu are curajul să-şi publice textele. Multă lume face greşeala asta. E adevărat că nu e uşor să pui piciorul pe o scenă şi să începi să vorbeşti în faţa unei mulţimi. Am luat textul ei şi m-am hotărât să îl public aici.
Despre ce e vorba? Ei bine eu am rămas uluit de ceea ce am citit. M-am speriat, m-am bucurat, am plâns, textul te face să treci prin toată gama de emoţii cunoscute. Pe scurt, sunt ideile unei fete (14-15 ani) care trece prin drama unei despărţiri de iubitul ei. Şi dacă vei citi acele rânduri, ai să vezi că sunt scrise cu atâta patimă, încât o mare parte din emoţiile scriitoarei au rămas întipărite acolo.
Mi-aş dori să îmi spui părerea ta despre ceea ce e mai jos. Nu cred că e aşa de greu să laşi un comment. Hai că vine şi textul… Apasă mai jos că să îl citeşti.
Bună. Ceau. Salut.
Numele meu este Alex.
Sunt o persoană plină de energie, amuzantă, sunt sufletul petrecerilor şi ador la nebunie să îmi trăiesc viaţa la maxim. Iubesc viaţa de noapte, ascult muzică house şi nu vreau să merg la culcare până nu iese soarele pe cer. În toanele mele bune mă folosesc de umorul meu pentru a îi face pe alţii să radă, şi când sunt călcat pe coadă devin uşor sarcastic şi muşc. Ştii ce fac cu prietenii falşi de exemplu? Îi trimit la plimbare şi dacă refuză, îi invit să între în origini. Ador mulţimile, ador agitaţia şi zgomotul. Sunt nebun. Acesta sunt eu, îmi pare bine de cunoştinţă.
Bună. Ceau. Salut.
Numele meu este Vlad.
Sunt o persoană introvertită, sensibilă şi boemă. Foarte romantic din fire stau întins noaptea pe iarbă şi număr stelele de pe cer, mă gândesc şi meditez la problemele altora şi încerc să îi ajut. Ascult muzică veche, muzică adevărată şi încerc să evit aglomeraţia. Mă simt foarte bine când sunt singur, însă mă simt şi mai bine în compania unui prieten drag. Mă culc devreme, mă trezesc devreme, pentru că nu pot să pierd un răsărit de soare, un apus de lună şi mirosul de cafea care planează dimineaţa în jurul meu. Mă îndrăgostesc nebuneşte de fiecare fată frumoasă pe care o văd pe stradă, nu îmi plăce gălăgia agitaţia şi prostia. Ştii ce fac cu prietenii falşi? Mă apropii şi mai mult de ei, încerc să îi ajut chiar dacă ştiu că voi primi o palmă înapoi. Aşa sunt eu, mai sensibil. Îmi pare bine de cunoştinţă.
Împreună suntem Alex Vlad. Două persoane sub aceeaşi umbrelă, blestemate sau binecuvântate să ne suportăm zilnic. Ne ajutăm reciproc şi sperăm că într-o zi vom întâlni persoană care să ne placă şi să ne iubească pentru ceea ce suntem. Există momente când ne mai certăm, însă trecem repede peste aceste probleme pentru că nu putem unul fără altul. Ne pare bine de cunoştinţă.
Da, azi e ziua mea de naştere. Şi da, nu îmi pasă.
Nu înţeleg de ce se face atâta tam-tam pe tema acestei sărbători. De ce lumea consideră că ziua lor de naştere e o dată importantă care trebuie sărbătorită? Eu nu consider data de 25 aprilie importantă, nu mă consider special.
Nu îmi place să primesc cadouri, nu îmi plac petrecerile surpriză, pentru că trebuie să mă prefac fericit chiar dacă nu sunt. Trebuie să mă prefac că sunt surprins şi lasă-mă să îţi spun că atunci când cineva îmi face un cadou nu sunt deloc mai fericit. Pentru că eu consider că fericirea vine din lucrurile mărunte, lucrurile simple care se întâmplă zi de zi. Şi nu e nevoie de un eveniment aşa de “important” ca să faci un cadou, fiecare zi e un motiv de bucurie.
Avem toane. Şi eu şi tu şi telefonul chiar. Ce se întâmplă dacă exact de ziua mea sunt într-o pasă proastă, mă cuprinde melancolia şi vreau să stau singur doar eu cu mine? Sunt obligat să petrec? Nu…
Aşadar azi am să încerc să fac ce fac eu de obicei, spun încerc pentru că precis se va găsi cineva să strige “trebuie să dai de băut, doar faci 21 de ani”. Iar eu, am să îi răspund: “dau de băut mâine, pentru că mâine e o zi ca azi, e o zi ca ieri, e o zi ca oricare alta”.
Nu ne trebuiesc date încercuite în calendar că să ne simţim bine în compania prietenilor. Nici o zi nu e mai specială ca alta. Dacă învăţam să ne bucurăm de fiecare răsărit de soare, vom zâmbi mai des. Dacă învăţam să dăruim o floare unei fete frumoase pentru că “aşa am vrut eu azi”, vom iubi mai mult.
Şi ce mai putem cere în plus? Nimic. Absolut nimic.
-De ce ai făcut-o? Nu pot să înţeleg, poate nu vreau să înţeleg.
-Nu ştiu. M-am lăsat dusă de val, am încetat să gândesc, totul s-a întâmplat prea repede, ca într-un vis.
-Şi iubirea dintre noi nu a însemnat nimic pentru tine în clipele acelea?
-Nu.
-Nici măcar o clipă nu te-ai gândit la mine? Nu ţi-a şoptit conştiinţa că nu e bine ce faci?
-Nu.
-Pot să ştiu cine e?
-Un coleg de facultate, nu contează cine e. E prea târziu acum. Ce a fost a fost, şi nici măcar nu pot să zic că îmi pare rău. Nu regret, a fost ceva ce trebuia să fac. Adevărul crud e că aveam nevoie de aşa ceva.
-Eu nu te-am înşelat niciodată. Nu am crezut că îmi vei face aşa ceva, după atâţia ani împreună. De ce? De ce ai venit la mine să îmi spui toate astea? Poate dacă mă minţeai mă simţeam mai bine. Era mai bine.
-Trebuia să îţi spun. Trebuia să aflii de la mine aceste lucruri. Ştiu că te doare dar asta e realitatea. Iartă-mă.
-Sper să mă trezesc mâine şi să realizez că am visat această discuţie. Spune-mi ceva, te rog mult… Mă mai iubeşti?
-Nu pot să îţi răspund acum la această întrebare, sunt confuză. Nu vreau să te mint, nu vreau să te rănesc mai tare decât am făcut-o deja.
-Şi relaţia noastră? Viitorul nostru? Cum rămâne cu ele? Ce ne facem? Îţi mai pasă măcar de aceste lucruri?
-Ţi-am mai spus, te rog nu mă pune acum să îţi răspuns acestor întrebări. Nu pot şi nu vreau. Lasă-mă în pace o vreme, uită-mă.
-Mă mai iubeşti?
-Tu ce crezi?
(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară)
Vreau să trag nişte concluzii şi vreau să vă fac o propunere. Nici o legătură între cele două subiecte.
Încep cu concluzia, care oarecum mă amuză la nebunie. Am început să scriu acest blog în 15 decembrie 2007, cu PENTRU TINE, OANA. Am mai scris şi anterior acestei date, dar nimic interesant. Şi uite că în aceste 5 luni de zile am reuşit să ating multe persoane. Am câştigat mulţi prieteni şi am câştigat mulţi duşmani. Blogul meu este o sursă de polemici, discuţii şi certuri fără sens pentru unii şi lucrul care mă amuză e că nici unul din ei nu recunosc că îl citesc. Mă întâlnesc cu ei pe stradă, îi văd, simt că se uită urât la mine şi ştiu de ce. În sinea mea râd, râd şi râd.
Mă bucur mult pentru cei care îmi sunt prieteni, mă susţin să scriu şi comentează cu mine subiectele prezentate în articolele de pe blog. Şi mă bucur şi pentru cei care mă urăsc pe ascuns pentru ceea ce scriu. Săracii se simt profund afectaţi de ceea ce scriu şi ştiţi de ce? Pentru că nu au curajul să vorbească şi ei liber despre lucrurile care îi apasă. Sunt laşi şi se ascund după deget(e). Din păcate nu mă afectează aceste atitudini inutile pe care le afişează.
Dragi prieteni şi “duşmani”, vă mai aştept pe la mine, unii dintre voi veţi citi pe ascuns ce scrie aici, e bine şi aşa. Important e să înţelegeţi.
Propunerea. Marea propunere. Am decis să încerc ceva nou pentru mine. Vreau să va invit să scrieţi şi voi articole aici, cei care aveţi ceva de spus, cei care nu sunteţi timizi. Pentru cei care au ceva de spus, va aştept cu drag la adresele de aici.
În loc de încheiere vă urez multă linişte şi vă las să citiţi.
- O iubeşti?
- Da.
- De ce?
- Pentru că o iubesc, tu nu iubeşti?
- Nu. Nu iubesc. Sunt singur.
- O iubesc pentru că e aşa de dulce când se trezeşte dimineaţa lângă mine, se uită în ochii mei şi zâmbeşte. O iubesc pentru că atunci când o chem în oraş stau după ea să “se facă frumoasă” pentru mine şi doar pentru mine. O iubesc pentru că atunci când îi dau o floare văd cum tremură de fericire. Iar dacă nu ne vedem o perioadă îmi sare în braţe şi îmi şopteşte la ureche “mi-a fost dor de tine puiul meu”.
- Ea te iubeşte pe tine?
- Nu ştiu, sper. Mi-e frică să nu o pierd. Nu aş suportă să o pierd, e tot ce am pe lumea asta. O iubesc.
- E greu să iubeşti?
- E cel mai frumos lucru din lume. Iubirea nu vine singură, într-o relaţie există şi suferinţa. Dar ceea ce rămâne întipărit în memorie sunt doar clipe frumoase, tandre, clipele de iubire.
- Să înţeleg că o iubeşti…
- Da, o iubesc…
(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară, prima dintr-un lung şir ce va urma să apăra aici)
- ca trebuie sa ma trezesc in fiecare zi la ora 8 dimineata
- ca nu pot sa adorm noaptea decat dupa ora 4
- ca e plina lumea de prosti
- politistul de la sectia din colt
- ca nu am timp sa scriu cartea
- ca e asa scumpa mancarea, si trebuie sa mananc
- ca nu am vreme sa citesc o carte buna
- ca afara e vreme superba si eu trebuie sa stau inchis sa invat
- ca nu am curajul sa renunt la tot si sa plec din tara asta
- faptul ca traiesc in Romania
- persoanele complexate care se folosesc de functia pe care o au pentru a-si bate joc de altii
- maimuta feroce (gata, mi-a trecut)
- sa asist la discutii inutile, interminabile
- faptul ca ma gandesc din cand in cand la ea, desi sustin ca mi-a trecut
- faptul ca nu ma pot abtine sa vorbesc cu ea
- prietenii falsi (vai cati sunt…)
- cand un OM are nevoie de ajutor si sunt incapabil sa i-l ofer
- faptul ca ziua are doar 24 de ore din care 8 trebuiesc dormite (pierdute)
- ca sunt departe de casa, de tot ce e al meu
- zilele ploioase (devin morocanos)
- ca atunci cand am idei despre articole sunt departe de calculator
- ca nu am curajul sa imi infrunt cea mai mare problema personala
- distanta fizica dintre mine si cativa prieteni dragi
- visele frumoase care nu devin realitate
- bancurile seci
- cand racesc in mijlocul verii
- oamenii care urla
- oamenii stresati
Pentru cei care nu vor să memoreze trei cuvinte (vlladin, wordpress, com), vă pun la dispoziţie o adresă care vă aduce tot aici, e formată din două cuvinte şi sună cam aşa: vlladin.info
Adică de ce oamenii care fac rău se ascund în spatele unei cortine transparente? Şi de ce aproape nimeni nu vede ce e în spatele acelei cortine? Manipularea mulţimii. Spiritul de turmă. Unde-s mulţi puterea creşte. Spune-i cum vrei. Eu sunt iritat de aceste lucruri. Te întrebi ce am păţit? Hai să îţi povestesc.
Ajung acasă după o absenţa de trei săptămâni. Ce să faci… studiile astea sunt foarte “importante”. Foame. Deduc că trebuie să mă îndrept spre bucătărie, unde probabil e un frigider, în care voi găsi mâncare (leacul împotriva foamei). În aceeaşi bucătărie e un televizor. E pornit, şi nu mă obosesc să îl închid pentru că gândul îmi stă la mâncare. Mă uit cu coada ochiului la el speriat, ca la un vechi duşman, şi îmi continui drumul spre frigider. Apuc să mănânc şi creierul începe să proceseze stimulii din jurul meu. Realizez (cu stupoare) că televizorul din faţa mea încă merge şi că pe ecran apare emisiunea “Dansez pentru tine”. Decid să o urmăresc, nu pentru că îi cunosc personal pe doi dintre participanţi, nu pentru că am dansat alături de ei, ci pentru că nu pot mânca cu ochii închişi.
Ideea emisiuni este următoarea (precis ştii dacă eşti prieten cu tembelizorul): o echipă dansează pentru a mai pune puţin zahăr în traiul unor copii chinuiţi de viaţă. Mai multe echipe se luptă între ele pentru a ajuta fiecare un copil, cei care decid unde merg banii sunt juriul (absolut hilar) şi telespectarorii. Adică devoratorii de televizor. Adică mulţimea de creiere spălate de cutiuţa cu imagini.
Se ajunge la “duel”, probă în care una din două echipe pleacă acasă, probă în care unul din doi copii continuă să plângă, să sufere.
OPAA. Doar eu văd ceva greşit, ceva pervers în asta? Să recapitulăm. La televizor, pe urma unor voturi se decide cine are şansa să meargă mai departe în viaţă. Cine trăieşte şi cine nu. Gazda emisiunii, (o persoană care îmi e antipatică) anunţă echipa descalificată. Camerele de filmat se centrează pe ochii copiilor, ochi înlăcrimaţi. Oare ce e în mintea lor acum? Oare la ce se gândesc? Oare care din ei se roagă cu mai multă pasiune zeului suprem? Care din ei au sufletul mai curat? Nu contează. Voturile au fost făcute. Plicul cu rezultate se deschide. Urmează o clipă de suspans, care pentru copii e o eternitate. Pleacă acasă echipa numărul unu.
Ajunge. Deja mi-e scârbă. Pentru cei care nici măcar acum nu şi-au dat seama despre ce vorbesc, ei bine hai să ridicăm cortina transparentă.
Acolo, în spatele ei se ascunde un om. Un om care alege din mulţimea de suferinzi nişte copii, probabil cei care au o poveste destul de dramatică. Doar trebuie să curgă lacrimi. Un om care ne obligă pe noi (pe voi, eu nu mă uit la televizor) să alegem care din acei copii inocenţi vor supravieţui. Un om care ne face pentru o clipă zei. Şi pentru că suntem zei, ne simţit bine. Ne uităm şi mâine la emisiune. Ne uităm şi la ştirile postului de televiziune respectiv. Ratingul creşte. Reclamele pe care le difuzează (aproape non-stop) aduc mai mulţi bani acelui om, care ascuns după o cortină transparentă ne manipulează. Banii intră în conturile lui. El doarme liniştit, cu gândul că a mai salvat un copil aflat în voia sorţii. Noi dormim fericiţi că cineva râde de bucurie. Şi totuşi, ce se întâmplă cu cei care pierd? Ce se întâmplă cu visele lor şi de unde îşi vor găsi ei puterea să încerce să se ridice în viaţă după ce au trecut prin aşa ceva?
La ei cine se gândeşte? Ei nu mai contează, pentru că săptămâna viitoare vor fi alte două echipe în duel. Şi spectacolul e tot ce contează pentru noi. Am ajuns mai rău decât romanii care asistau la omoruri în Colosseum. Acum, avem puterea să condamnăm pe cineva la moarte printr-un simplu SMS trimis la numărul 666. Am evoluat. Avem 3 televizoare în casă, nici pe budă nu putem sta decât cu ochii lipiţi de ecran. Câţi dintre voi citesc? Cărţi, nu ce scrie pe micul ecran.
Domnule ce te ascunzi în spatele cortinei transparente, faci o treabă foarte bună. Suntem mulţi, proşti, profită de noi. Şi când vom ajunge pe drumuri, dansează pentru noi…
Hai să vedem de ce nu trebuie să regreţi nici un gând nici o faptă nici o decizie.
Gândeşte-te puţin, câte momente au fost în care ai avut nevoie de cineva, în care ai fi vrut să fie lângă tine o persoană care să te consoleze, sau să îţi ofere un umăr pe care să plângi… Şi număra în câte din aceste momente ai stat singur, ai plâns singur, ai fost uitat de cei din jurul tău. În acele momente singura fiinţă care a fost acolo pentru tine ai fost chiar tu. Ai vorbit cu tine, aţi găsit singuri soluţia la problemă. Tu cu tine. Tu cu prietenul din tine.
Este imperativ necesar să te înţelegi bine cu tine, să te simţi bine în pielea ta şi să ai încredere în tine. Pentru că singură persoană pe care te poţi baza necondiţionat eşti tu. La orice oră, în orice condiţii.
Ştii ce se întâmplă dacă începi să regreţi că ai făcut ceva? Începi să îţi pierzi încrederea în tine. Începi să realizezi că nu eşti bun de nimic şi te vei debusola total. Singurul sprijin real pe care l-ai avut va începe să se clatine şi se va instala frica, anxietatea, neîncrederea. Dacă regreţi că ai greşit, accepţi că nu eşti o persoană capabilă. Accepţi că nu eşti în stare să te ajuţi nici pe tine, nici pe alţii şi intri într-un cerc vicios, despresiv.
În momentul în care greşeşti, trebuie să realizezi că ai greşit. Şi apoi, trebuie să găseşti metode de a repara ce ai stricat, pentru că “răul” a fost deja făcut. Timpul nu se poate întoarce. De ce am scris răul între ghilimele? Chiar dacă sună ciudat, nimic din ceea ce faci nu este rău. Pentru că atunci când faci o greşeală înveţi pe de o parte să repari greşeala, iar pe de altă parte înveţi să nu mai o repeţi. Ceea ce deprinzi din greşelile proprii este cea mai importantă lecţie pe care o poţi învăţa. Se numeşte şcoala vieţii.
Şi dacă eşti de conceptul că viaţă ta este îndrumată de o fiinţă superioară, dacă accepţi că există un destin pentru fiecare dintre noi, oare chiar crezi că îţi poţi schimba radical drumul în viaţă prin intermediul câtorva greşeli? Eu cred că scopul nostru în viaţă este să ajungem de la punctul A la punctul B. Singurul lucru pe care îl putem controla este poteca pe care o parcurgem de la A la B. Poate alegem drumul cel mai scurt, poate alegem drumul cel mai greu, dar rezultatul e acelaşi. Într-un final ajungem la punctul B.
De ce să regreţi ceva ce ai făcut sau ceva ce nu ai făcut? Priveşte înainte şi dacă ai călcat strâmb, încearcă să repari din mers problema. Refuză să crezi că buturuga mica răstoarnă carul mare. Pentru că e prea mare carul că să fie afectat de o buturugă mică mică de tot…
Am tot încercat, m-am tot chinuit, am fost împins înainte şi înapoi de tot felul de persoane mai binevoitoare sau nu, şi ieri noapte m-am hotărât. Am avut o revelaţie. Şi m-am decis să încep să scriu o carte.
Ei bine detaliile nu contează prea mult. Am vrut iniţial să scriu ceva cu tentă biografică, şi am decis că aşa voi face. Ca să nu mă descopăr total în faţa unor indivizi care nu merită nici să respire, ca să nu provoc suferinţe inutile anumitor persoane care s-ar putea regăsi în povestea mea, am să împletesc tema biografică cu o poveste inventată.
Vă voi oferi şansa să citiţi ceea ce scriu, aşadar am să postez online fiecare pagină scrisă. Nu va exista posibilitatea de comentarii, nu am nevoie de distragere. Adresa unde vei putea citi această carte o dau doar celor care mi-o cer, nu am să o fac publică. Repet, doar celor care mi-o cer şi celor care vreau să le-o dau.
Adresa mea de e-mail o găsiţi aici. Vă aştept.
Ma trezesc. O zi ca oricare alta… O zi in care trebuia sa fiu in Timisoara la scoala, dar eu lenevesc la mine acasa in pat, in Oradea. O zi de luni.
E ora 14:00. Deschid ochii, incerc sa ma ridic din pat. Nu prea reusesc, berea de aseara ma impiedica sa o fac. Intr-un final reusesc. Dau drumul la calculator, ma uit prin mail, citesc niste bloguri si merg sa mananc. Intors in camera, imi vine in minte o fraza memorabila, caut repede un marker si o scriu pe perete. Am un perete in camera pe care l-am transformat intr-o imensa foaie de hartie. Acolo scriu tot ce merita scris si retinut. Imi amintesc ca trebuie sa sun pe cineva, si dupa cateva minute bune de scotocit prin pat dau de telefon.
Formez numarul si o voce calda ma anunta cu parere de rau ca abonamentul meu a fost suspendat. Suspendat? Interesant. Aseara platisem factura. Imi spun ca trebuie sa mai astept sa isi dea si ei seama de acest lucru. Se face ora 16:30, imi amintesc ca trebuie sa o iau spre Timisoara. Bineinteles, by train. Incerc din rasputeri sa imi amintesc ora de plecare a trenului, dar pana la urma cedez. Am decis sa apelez la serviciul online de informatii CFR, ca sa aflu ca trenul meu pleaca peste o ora. Ciudat. In jurul meu haine aruncate peste tot, in mintea mea zeci de ganduri “sa nu uiti aia, sa nu uiti cealalta, sa iei si aia…”.
-Mai plec azi? Da, hai ca plec azi.
Cu un efort enorm reusesc sa termin bagajele in 10 minute, reusesc sa nu uit nimic neimpachetat, sun la taxi si o iau spre gara. Imi faceam planul.. Caut un compartiment gol, stau singur, meditez, citesc, … nu prea aveam o dispozitie buna. Imi doream sa evit discutiile marunte ce se poarta in tren. Putina liniste ar fi fost destula ca sa ma multumesc.
In gara imi cumpar bilet, realizez ca gaura din palma mea iar sangereaza (am avut o altercatie cu o umbrela naravasa zilele trecute), dau banii, multumesc frumos doamnei de la ghiseu, si o iau spre peron. Frig… Vant rece si taios.
-Nici o problema, in 5 minute ajunge trenul. In el e cald si bine…
O alta voce suava abia deslusita intr-un difuzor regreta sa ne anunte ca trenul intarzie 10 minute. Foarte bine imi zic… Perfect.
Reusesc sa gasesc un compartiment gol, imi arung geanta sus -nu inainte de a imi scoate o carte din ea-. Deschid cartea si citesc. Jurnal scrisa de Delacroix. Un jurnal propriu zis. Destul de plictisitoare carte, dar incepe sa ma captiveze. Vine domnul de la bilete. Ma opresc din citit, ii zambesc si ii intind biletul. Revin la carte si dupa cateva minute suna telefonul.
-La naiba!!
Raspund, inchei conversatia si iar citesc. Dupa vreo zece pagini intra in compartiment un cersetor. Fac abstractie de el, incerc sa raman in carte dar nevoiasul se foloseste de niste cuvinte care ma ating. Las cartea deoparte, impins de o forta nevazuta bag mana in buzunar, scot cativa lei, ii pun in mana, il imping afara, trantesc usa compartimentului si…
-Futui!! Sper ca am scapat de toti.
Trece o ora fara sa fiu deranjat. Incepe sa imi fie frig si imi iau geaca pe mine. Frig frig frig… E prea mult daca cer si eu putina caldura? Putina? Va rog? Urca un domn in tren. Singurul domn din statie. Si ajunge la mine in compartiment. In locul unde nu se vorbeste, in locul unde se mediteaza si se citeste… locul meu…
O persoana inalta, intre doua varste, intra, ma saluta si se aseaza. Speram ca interactiunea dintre noi doi sa se rezume la acest salut reciproc. Ma intreaba daca merg in Timisoara. Dau din cap afirmativ, nu scot o vorba, nu imi ridic capul din carte de frica sa nu inteleaga ca as avea chef de vorba.
Ii suna telefonul. Vorbeste jumatate de ora despre niste prostii, bani si alte cele. Incerc sa fac abstractie, dar faptul ca da din picior incontinuu si faptul ca se balbaie ma dispera. Arunc cartea, si vad ca pe spatele ei scrie mare de tot VOLUMUL II.
2? Am inceput cu volumul 2? AH… Asta mai lipsea. Iau cartea si o pun in geanta, uitandu-ma oarecum scarbit la ea. Auzi tu… Volumul 2…
-Esti student?
-Aha. (cu ochii inchisi si cuibarit in geaca)
-Esti din Oradea?
-(dau din cap afirmativ)
Urmeaza un pseudo-dialog. Cretin. Incpe sa imi vorbeasca despre cat de importanti sunt banii in viata lui, imi da sfaturi inutile, ma terorizeaza. Continui sa raspund monosilabic sperand ca astfel ii voi descuraja tentativa de dialog. Continua sa isi expuna ideile, idei care ma deranjau enorm. Aprob tot ce spune, nu vreau sa intru in conflicte inutile. Printe altele, mor de frig. Ma hotaresc sa merg pe jos de la gara pana in camin. Prilej de liniste…
Ajuns in Timisoara (in sfarsit), ma lovesc de un frig crunt. Un ger, ce mai… Imi incalc cuvantul si fug repede sa cumpar un bilet la tramvai. Astept in statie. Tremur tot. Tremur ca un bolnav. Vine si tramvaiul (dupa ce imi ajunge portia de tremurat). Urc, ma asez. Dupa doua minute mi se desfunda nasul si realizez ca miroase a urina peste tot.
-Ce bucurie…
Oamenii din jurul meu sunt agitati. Fiecare are ceva de spus, fiecare trebuie sa vorbeasca cel mai tare si debitul de cuvinte sa fie maxim. Ajung si in camin. Nu mai puteam de frig. La intrare ma intampina un tip in pantaloni scurti si maieu. Mi-e si mai frig cand il vad…
-Al dracu de emo kid, exclam eu…
Imi las bagajele in camera (din fericire stau doar la etajul 2) si plec in vizita la niste colege. Imi e dor de ele. Trebuie sa le vad. Se arunca in bratele mele, stam de vorba, si deodata, ca un par in cap, ma loveste o stire proasta (care are legatura cu fosta mea prietena).
-Superb!! exclam eu… Oare ce se mai poate intampla azi?
Maine am ore de la 8, acum e 4 noaptea si ma invart in pat. Crezi ca pot inchide un ochi? Incerc sa adorm, ma chinui sa adorm… Maine am ore de la 8… De la 8…
O zi ca oricare alta.
Este timpul sa iau o mica pauza. Trebuie sa imi pun ordine in idei, trebuie sa ma linistesc putin…
De aceea o perioada nu am sa va mai scriu. Nu pot preciza cat va dura acest gol, poate o zi poate o luna… Dar va promit ca am sa revin cu niste idei noi, captivante si bine scrise.
Pana ma intorc am sa va las niste slide-uri pe care le-am facut pentru Oana (demult), ca sa va delecteze…
1 - Primul slide
2 - Al doilea slide
Cu astea, promit ca inchei subiectul Oana. Ce e mult e mult…
Aveti grija de voi, Alex.
La fiecare 7-8 ani, omul trece printr-un lant de intamplari (dureroase sau nu) care il determina sa isi schimbe putin drumul in viata. Il determina sa devina o persoana mai buna, mai matura sau din contra, o persoana putin mai rea… Si recent am trecut si eu printr-o rascruce de drumuri, si am fost nevoit sa iau niste decizii care m-au schimbat. Putin, dar pentru totdeauna. Din articolele precedente, probabil ca ti-ai dat seama ca am suferit mult. Atata de mult incat mi-a pierit pofta de viata. Plangeam ca prostul, nu mai dormeam, efectiv nu mai aveam un tel, un scop, un vis… Si cei din jurul meu spuneau: totul va fi bine. Iar eu nu ii auzeam. Si atunci hai sa vorbim despre urmatoarea chestie:
Sa presupunem ca esti o persoana capabila sa ii ajute pe cei din jurul sau cand acestia sufera. Le dai un sfat, un umar pe care sa planga, si ei isi revin. Dar DE CE nu poti sa faci acelasi lucru cu tine? Cand esti la pamant si nu mai poti, de ce nu te poti ajuta pe tine cu un sfat, cu o idee? De ce nu vezi rezolvarea problemei tale, de ce nu vezi atat de evidenta rezolvare? Hai sa gasim impreuna o explicatie…
Mi-am petrecut aproximativ o luna de zile intreband in stanga si in dreapta ‘de ce?’… Si fiecare persoana avea un raspuns, acelasi raspuns dar spus cu alte cuvinte. Cea mai buna sinteza -a ceea ce cautam- am gasit-o (ironic?) la sora mea.
De ce nu putem fi propriul nostru doctor? Cauza nu este singulara. Sunt doi factori care determina aceasta impotenta de a ne putea ‘auto-ajuta’. Cand ajungem sa combinam acesti doi factori, devenim vulnerabili si incapabili sa ne vedem problema si sa ii gasim solutia.
In primul rand este modul in care privim problema noastra. Este greu sa ne privim pe noi insine in perspectiva, detasat, ca la teatru (spune-i cum vrei) atunci cand suferim. Tot ceea ce putem face e sa stam inchisi in noi si sa vedem ce e acolo. Ei bine, daca facem asa (si o facem) ne este imposibil sa vedem ce se intampla, este imposibil sa vedem pana unde se intind ramurile copacului numit problema si este imposibil sa vedem rezolvarea.
Rezolvarea noastra nu este in camera mica in care suntem inchisi, nu este in camera in care suferim si folosim peretii pe post de tinte in care dam cu capul. Trebuie sa ne detasam chiar pentru un moment de suferinta, trebuie sa deschidem ochiul obiectiv si sa ne privim de undeva de sus. Trebuie analizate cauzele si eventualele rezolvari. Usor de spus dar greu de facut, nu ?
A doua noastra mare problema vine din subconstient, direct din ceea ce ne defineste. Se numeste instinctul de autoconservare. Este ridicol sa crezi ca iti poti face tie rau, ca iti poti provoca suferinta (daca esti sanatos la cap) fara sa intervina acest instinct de autoconservare si sa spuna: ‘ce faci? opreste-te!’. In momentul in care suferim si trebuie sa luam o decizie, orice decizie am lua ca sa ne curmam suferinta, va fi o decizie cu consecinte dureroase. De exemplu daca suferim din dragoste (cliseic…), avem doua posibilitati… Ne chinuim sa mai continuam relatia, sau ii punem capat. In ambele cazuri va aparea o doza de durere, iar instinctul de autoconservare nu poate permite acest lucru. ‘Deciziile sunt greu de luat, daca iau decizia gresita? Daca daca daca… ?’.
Si aici am sa ma opresc. Incapabilitatea de a ne putea privi detasat problema si instinctul de autoconservare ne impiedica de cele mai multe ori sa iesim din butoiul cu durere in care ne scaldam toti. Mai devreme sau mai tarziu toti vom trece pe acolo. Important e sa iesim din el, si sa o facem cu lectia invatata.
Pentru ca fiecare pas pe drumul vietii este o lectie importanta.
Oare cati oameni dorm linistiti la ora asta? Cati oameni nu constientizeaza ca traiesc scufundati intr-un ocean de sentimente?
Multi ignora, fac abstractie de acest luru pentru ca ei considera ca “e mai bine sa nu te implici in problemele care nu te privesc”.
Dar poti sa fugi oare la infinit? Poti sa te ascunzi la infinit de lucrurile care fac parte din tine, lucrurile care te definesc? Cand multitudinea de probleme si sentimente ce planeaza deasupra ta se vor prabusi pe tine vei putea sa le ignori doar inchizand ochii?
Si atunci mai intreb, iar, ma repet: Cati dintre oameni dorm linistiti la ora asta fiind multumiti de pseudofericirea in care -inerti- se simt bine? Oare se intreaba ei cat va dura, se intreaba ce inseamna iubirea, speranta, linistea, pacea, iubirea, linistea…
Sunt un visator si raspund convins: DA. Pentru ca imi place sa cred ca toti suntem facuti din acelasi aluat bun. Societatea ne strica prin influentele ei nefaste. Am dreptate sau vreau sa am dreptate? Ma mint singur? Sunt oare singurul visator de pe lumea asta?
De curand am avut parte de o experienta noua. Am stat la masa cu un baiat care sfida si calca in picioare crezul pe care mi-am construit personalitatea si modul de viata. Aparent un strain. Necunoscut. In clipa urmatoare, fara voia mea devin un confident pentru el, si incerc sa fug de aceasta responsabilitate. Dar prea tarziu… Unde te mai ascunzi cand fuge lupul dupa tine?
Si aflu de la om ca el sta cu o fata (nevinovata), -colega de a mea de facultate- pentru simplul fapt ca nu poate trai singur, are nevoie de cineva langa el, nu pentru ca ar exista sentimente… De cand oare un suflet cald, o inima, o fiinta este un simplu obiect destinat nevoilor noastre?
Vreau sa ma ma manifest, vreau sa ii cuprind capul cu mainile si sa il dau de masa care ne despartea, dar pentru a doua oara in viata mea ma aflu intr-o situatie extrema si reusesc sa ma abtin.
Viata iti va oferi mai mult decat o palma. Viata iti va oferi o lectie pe care nu o vei putea uita. Niciodata. Pentru ca oricat de curva ar fi viata, ii place nespus de mult sa faca dreptate.
Iar pentru cei care dorm linistiti la ora asta, cei care nu constientizeaza ce se intampla de fapt, cei care nu vad scopul vietii, in curand am sa le urez Buna Dimineata :)… Pentru ca viata este din ce in ce mai grea, si asta se intampla din cauza noastra.
Somn usor…
Vorbeam azi noapte cu sora mea la telefon, despre multe nimicuri. Si la un moment dat, ea ma provoaca sa ma gandesc la urmatorul subiect: apa si uleiul. Nu am putut rezista tentatiei de a accepta provocarea si uite ca am inceput sa ma gandesc la acest subiect.
Imediat in mintea mea am facut legatura, am facut o paralela cu modul nostru de a exista pe lumea asta trup si suflet, suflet in trup. Si este clar pentru toata lumea ca nu se pot amesteca cele doua, asa cum nu se pot amesteca apa cu uleiul. Sufletul ramane suflet, iar trupul o forma inerta,o forma animata de acest suflet si de miile de reactii chimice din corp.
Dar oare corpul poate exista fara suflet? Poate exista dar nu poate trai fara suflet, si uite ca nici uleiul nu ar exista fara apa. Depind una de cealalta, intre cele doua exista o simbioza naturala si frumoasa.
Ajung la concluzia ca noi oamenii, suntem apa cu ulei. Sau ulei cu apa… Metaforic vorbind…
Colegul meu de camera ma vede trist, si intr-o zi ma intreaba: esti in perioada Marii Depresii? Schitez un zambet si ii raspund afirmativ. Eram in perioada Marii Depresii. Si si el era, desi poate nu era pregatit sa recunoasca….
Pana acum 2 zile nu mai credeam nimic, nu mai puteam sa imi permit sa am sperante. Stateam cuminte si imi lingeam ranile, ajunsesem sa fiu convins ca nu mai exista OAMENI pe lumea asta. Pana cand o prietena fuge la mine entuziasmata si imi spune: vine prietena mea cea mai buna, vine…
In gandul meu: ah, inca o fata, inca o persoana incapabila de iubire, incapabila sa fie OM.
Si apare prietena. Prima impresie: o fata frumusica…
Nu m-am gandit nici o clipa ca se va intampla ceea ce s-a intamplat. Nu credeam ca voi putea vedea asa ceva intr-o fata. Un OM, o persoana capabila sa iubeasca neconditionat, o persoana inteligenta, cu care am purtat discutii lungi si interesante. Recunosc ca de multa vreme nu am mai fost asa de implinit. Implinit ca mai exista persoane pe lumea asta care ma inteleg, care au aceleasi scopuri ca mine.
Si ea nu a fost copia mea identica. Am trecut prin multe suferinte comune, aveam aceleasi idei, dar unele lucruri nu se potriveau total…. Si ceea ce am admirat cel mai mult la ea a fost ca a avut curajul sa isi sustina punctul de vedere si sa se impuna fara sa ajungem la certuri inutile. Ahh cat aveam nevoie de asa ceva. De confirmarea ca desi am trecut printr-un esec nu trebuie sa generalizez faptul ca toti oamenii sunt rai…
Ea a fost persoana care a reusit sa aprinda flacara sperantei in mine… Si tot ceea ce imi doresc e sa o mai intalnesc candva, undeva, candva… Pe ea si pe ceilalti OAMENI…
Happiness only real when shared…
6. Sase.
Sunt 6 cuvinte, care, alaturate, mi-au provocat dureri de neimaginat. Niste simple cuvinte. La prima vedere inofensive, dar cand le citesti intr-o anumita ordine inseamna totul…
NU MAI SIMT NIMIC PENTRU TINE
In clipa in care le-am auzit am crezut ca sunt intr-un cosmar. Speram sa fie un cosmar… Dar cand au cazut pe mine greutatea a 4 ani de zile de amintiri lacrimi si bucurie, am stiut ca nu visez. Am stiut…
In clipa imediat urmatoare au inceput sa imi curga siroaie de sange din suflet si inima. Dureri de neimaginat au aparut din neant si m-au cuprins, doream sa fie totul un vis, speram asta, ma rugam sa ma trezesc din cosmar….
1400. Alt numar. Incearca te rog sa numeri pana la 1400. Ai chef? Realizezi ca e mare numarul? Atatea zile oare nu au insemnat nimic pentru persoana care a rostit cele 6 cuvinte aproape criminale?
Oare exista iubire? Exista sentimente? Exista Dumnezeu? Astfel de intrebari imi rasunau in cap ca o sirena, ca o goarna in timp ce fiinta mea se scufunda in intuneric. Am inceput sa ma zbat, sa incerc sa ma agat de ceva, sa ma pot tine cat mai aproape de lumina… Atat de neceasara… Lumina….
Si deodata, nu am mai simtit nimic. Ceva s-a rupt. Aatata durere intr-un loc si sufletul meu s-a decis ca nu mai poate suporta, si a ales sa nu mai simta nimic. NIMIC. Intuneric…
Oare timpul chiar incearca sa le vindece pe toate? Oare poate? Oare vrea?
Cum pot doar 6 cuvinte sa te faca sa te indoiesti de tine, de propria credinta de Dumnezeu? Cum pot provoca ele atata durere incat sa incetezi sa mai fii uman? Oare lumea se poate darama din cauza a catorva cuvinte?
Atatea intrebari fara raspuns… Atatea incercari sa ajung iar la lumina… Atata suferinta in jurul nostru. Iar in capul meu se repeta la infinit 6 cuvinte aparent inofensive… Dar aceste cuvinte au reusit sa stinga flacara ce alimenta sufletul si inima mea si tot ce a mai ramas din mine e un pumn de cenusa.
Un vant usor incepe sa adie, iar cenusa se lasa purtata spre locuri noi, locuri necunoscute… Oare acolo undeva am sa imi regasesc flacara de care am atata nevoie? Am sa regasesc dragostea? Sau lumea se va sfarsii din cauza unor cuvinte aruncate aiurea inainte ca sa ajung eu la flacara mea? Ramane de vazut…
Deocamdata, ma indrept cuminte spre lumina… Si poate intr-o zi inima mea va bate iar…
Si mi-am promis ca o las in pace. O las sa incerce, sa fie cum vrea ea. Dar oare pot? Oare pot?
Aseara am aflat ca are pe altcineva. De o luna de zile ma tarai in genunchi in fata ei, o implor sa ma ierte, ii jur iubire, ii arat schimbarea pe care o vrea in mine. O luna de zile imi spune “nu mai simt nimic pentru tine”. Si aseara aflu ca are pe altul de cateva luni.
Tensiunea creste in mine, vreau sa stiu mai multe, vreau sa il vad pe el, vreau sa il strang de gat, sa OMOR. De ce as face-o? El de ce mi-a furat partenera cu care am stat 3 ani? Ea de ce nu mi-a spus de la inceput ca are pe altu? Nu e corect…
Ma intalnesc cu el, il vad, il masor din priviri… Ma gandesc daca intr-o lupta fizica as iesi castigator… Renunt la idee, ii expun gandurile mele. Incepe sa devina irascibil. Incepe sa ma intrerupa, incep sa ridic vocea si el se enerveaza si mai tare….
SI RESPIR USURAT…
Realizez ca El nu e ce vrea Ea. Si intr-o zi Ea isi va da seama…
Daca se intoarce la mine sa o mai primesc, sa o iert, sa traiesc cu ideea ca a fost in bratele altuia, i-a spus te iubesc, s-a culcat cu el…. Nebunie. Daca merita sa o iert pentru toate astea?
Da. De ce?
Pentru ca o iubesc.
O iubesc.
De-as vorbi toate limbile oamenilor si pe ale cele ale ingerilor, fara iubire nu sunt decat un clopot tocit sau niste talgere tipatoare.
De-as avea darul profetiei, si as cunoaste toate tainele si tot ceea ce este stiut, de as avea credinta nemasurata ce misca muntii din loc, fara iubire nu sunt nimic.
De mi-as imparti toate bunurile ca sa aiba ce manca saracii, de mi-as da ca o ofranda trupul ca sa-mi fie ars pe rug, fara iubire faptele mele nu slujesc la nimic.
Iubirea e rabdatoare, iubirea e plina de bunatate, iubirea nu pizmuieste, nu se ingamfeaza, nu se umfla de mandrie, nu faptuieste nimic necinstit, nu cauta castig pentru sine, nu se acreste, nu banuieste raul, nu se bucura de strambatate dar se veseleste de adevar.
Iarta totul, crede totul, spera totul. Sufera orisice. Iubirea nu dispare niciodata.
Profetiile vor avea un sfarsit, darul limbilor va inceta, stiinta va fi depasita, caci cunoastem nedesavarsit si facem profetii nedesavarsite. Dar atunci cand desavarsitul va fi infaptuit, tot ceea ce este nedesavarsit va fi inlaturat.
Cand eram copil vorbeam ca un copil, gandeam ca un copil, judecam ca un copil… Cand am ajuns in puterea varstei am lepadat purtarea copilareasca. Acum vedem ca intr-o oglinda niste contururi sterse, atunci vom vedea lucrurile din fata. Acum cunosc nedesavarsit, atunci voi cunoaste desavarsit cum am fost si eu cunoscut.
Asadar, aceste trei lucruri raman… Credinta, speranta si iubirea. Dar cel mai mare dintre tustrele este iubirea…
Oana, iti dedic urmatoarea poezie, si o melodie: (din toata inima)
De-as vorbi toate limbile oamenilor si pe ale cele ale ingerilor, fara iubire nu sunt decat un clopot tocit sau niste talgere tipatoare.
De-as avea darul profetiei, si as cunoaste toate tainele si tot ceea ce este stiut, de as avea credinta nemasurata ce misca muntii din loc, fara iubire nu sunt nimic.
De mi-as imparti toate bunurile ca sa aiba ce manca saracii, de mi-as da ca o ofranda trupul ca sa-mi fie ars pe rug, fara iubire faptele mele nu slujesc la nimic.
Iubirea e rabdatoare, iubirea e plina de bunatate, iubirea nu pizmuieste, nu se ingamfeaza, nu se umfla de mandrie, nu faptuieste nimic necinstit, nu cauta castig pentru sine, nu se acreste, nu banuieste raul, nu se bucura de strambatate dar se veseleste de adevar.
Iarta totul, crede totul, spera totul. Sufera orisice. Iubirea nu dispare niciodata.
Profetiile vor avea un sfarsit, darul limbilor va inceta, stiinta va fi depasita, caci cunoastem nedesavarsit si facem profetii nedesavarsite. Dar atunci cand desavarsitul va fi infaptuit, tot ceea ce este nedesavarsit va fi inlaturat.
Cand eram copil vorbeam ca un copil, gandeam ca un copil, judecam ca un copil… Cand am ajuns in puterea varstei am lepadat purtarea copilareasca. Acum vedem ca intr-o oglinda niste contururi sterse, atunci vom vedea lucrurile din fata. Acum cunosc nedesavarsit, atunci voi cunoaste desavarsit cum am fost si eu cunoscut.
Asadar, aceste trei lucruri raman… Credinta, speranta si iubirea. Dar cel mai mare dintre tustrele este iubirea…
Pentru prima oara ma confrunt in viata cu o problema peste care nu pot trece nicicum… Orice as face dau cu capul de peretele inalt si gros care e in fata mea. Am incercat sa il ocolesc, sa il sar, dar degeaba. Peretele e acolo si se uita cu ironie la mine, parca ar rade. El stie oare ca nu voi trece niciodata de el?
De ce e o asa mare problema? Pentru ca noi oamenii ne rezolvam problemele mari pe rand. Intai una, apoi alta, si tot asa. Doar apoi ne vom putea continua existenta asta si asa plina de mizerie… Ei bine, NU pot sa trec de problema asta. Nu pot sa imi continui viata. Nu pana nu o rezolv.
Nu, mersi…. nu am nevoie de sfaturi. Te rog chiar sa nu imi spui nimic, vreau doar sa ma asculti. Sunt pe un drum pe care trebuie sa il parcurg singur, chiar daca voi ajunge sa ma tarasc… Este un drum pe care toti vom pasi odata si odata. Unii vor intampina obstacole mai mari, poate unii deloc, cine stie.
Ca sa trec la subiect, iubesc o fata. Aceeasi fata Oana cu care mi-am impartit 4 ani din viata. Aceeasi Oana cu care am descoperit prima iubire, cu care am pasit cu pasi marunti si tremurati pe poteca iubirii. Aceeasi fata care mi-a fost confident, fata care a fost totul pentru mine.
Si ceva s-a intamplat… Din cauza faptului ca pentru noi iubirea era ceva nou, au fost momente in care am calcat stramb, fiecare dintre noi. Si doare cand calci stramb, se sufera. Dar oare nu tocmai din aceste greseli trebuie sa invatam noi? Si intr-o zi Oana mi-a spus “nu te mai iubesc”. Cu seninatate si aproape cu bucurie.
Am incercat sa ma impac cu gandul acela. Am incercat sa trec peste tot. Si am reusit, pana intr-o zi cand inima a spus: “gata, de azi eu preiau controlul”. Si in clipa aceea, m-am simtit gol. O parte din sufletul meu lipsea, aveam un gol imens in mine. Si un ecou din acel gol spunea: “oana, oana, oana…”.
Atunci am realizat ce se petrece. Atunci am realizat ca o iubesc cu adevarat, am realizat ca exista ingeri, am realizat ca pur si simplu nu pot trai fara ea… Traieste tu daca poti fara inima.
Mi-am promis sa nu renunt. Sa lupa pana la moarte daca trebuie, pentru a-i demonstra ca totul va fii bine. Insa Oana, fata pe care o iubesc nu mai este dispusa sa imi acorde ultima sansa. Sustine ca nu mai simte nimic pentru mine, iar eu nu ma pot impaca cu gandul acesta. Nu cred ca o iubire adevarata de poate uita, se poate stinge intr-o perioada asa scurta. Oare e bine sa domini inima cu ratiunea? Crezi ca poti sa faci asta la nesfarsit? Inima este mult mai puternica decat orice putere a gandului, si oricum va face cum vrea ea… Iar eu, sunt dispus sa fac orice sacrificii pentru a imi indeplini visul. Pentru a putea trece peste perete….
Asa ca daca ma vezi trist pe strada, te rog NU ma intreba ce am…. Lasa-ma sa imi urmez propriul drum. Este singurul lucru pe care il poti face pentru mine….
Superba, de zece ori superba…
Basshunters - Now you’re gone
De ce asa tarziu ? Te las sa subintelegi mesajul din urmatoarea piesa….
Talisman - Atat de singur
Sunt plictisit. Sunt trist, si satul. Se pare ca nimic nu ma mai face sa ma bucur…
Merg pe strada, si sunt inconjurat de oameni transparenti. Sunt doar niste forme, fara continut. Oameni previzibili, elevi care merg la scoala stresati, maturi care merg la servici stresati, batrani stresati care nu au bani… Si tensiunea din aer ma sufoca. As vrea sa ii ajut pe toti dar nu pot. Si multi dintre ei nu vor sa fie ajutati, pentru ca le place lumea in care traiesc… O lume in care se traieste pentru a acumula sume cat mai mari de bani. Fiecare gest, fiecare pas si fiecare reactie pe care ei o fac este atata de previzibila incat incepe sa ma deranjeze. Nu mai exista putina imagintie, nimeni nu mai rade cu pofta si cuvantul spontan a pierit din vocabularul descrierilor. Marea majoritate a oamenilor s-au transformat in niste masinarii care lucreaza pentru un scop anume. Masinarii simple, care indeplinesc ordine si care cunosc doar un drum… cel in linie dreapta…
As dori sa traiesc intr-o lume unde nu exista stres, tensiuni inutile, lipsuri. Si as dori sa fiu inconjurat de oameni spontani, fericiti, optimisti, oameni care iubesc alti oameni. Oameni care iubesc tot ce e in jurul lor.
Dorintele mele sunt niste vise frumoase, sunt niste utopii. Ma resemnez si merg mai departe. Plictisit, trist si satul…
Tune of The Week 3, Tune of The Week 6, favourite of all time, best of 2007 si piesa mea preferata,
Fragma - Toca’s Miracle
Mastiksoul - Macarron
IN SFARSIT !!!
03.05.2008 BUDAPEST ARENA
Lineup:
Sebastian Ingrosso
Fede Le Grand
Paul Oakenfold
Sander Kleinenberg
Mauro Picotto
Hamvai PG & Barany Attila
TICKETS:
PRICE:
60 EUR (regular)
100 EUR (deluxe)
Nu sunt de acord cu sarbatorile “importate” de peste ocean. Dar trebuie sa recunosc ca era necesara o zi speciala in care sa sarbatorim singurul sentiment care ne face umani… dragostea.
Valentine`s Day. Nu am sa ma pun sa va povestesc semnificatia acestei zile, nu am sa va spun povestea din spatele acestei sarbatori. Am sa va vorbesc despre dragoste.
Dragoste sau iubire. O gasim in multe multe forme. Putem vorbi despre iubirea dragostea dintre frati, iubirea de viata, iubirea mamei fata de copii ei, iubirea de sine… dar cea mai arzatoare probleme este iubirea altei persoane, pe care o cunoastem pe parcursul vietii.
Este un lucru extraordinar sa ajungi sa iubesti o persoana straina. Este cu atat mai greu sa o iubesti pentru ca fiecare dintre noi suntem unici. Si fizic si psihic si sufleteste. Fiecare persoana are propriile vise, propriile dorinte si in momentul in care alegem sa stam langa cineva, sa iubim pe cineva trebuie sa renuntam la multe dintre ele. De ce? Pentru ca e necesar sa se ajunga la un consens, la un punct median, pentru ca totul sa ramana intr-un echilibru.
De aici apare durerea. Intotdeauna unul dintre parteneri va trebui sa renunte la mai mult decat celalalt. Va trebui sa isi schimbe stilul de viata, cercul de prieteni, si viitorul. Nu ma refer la schimbarea radicala ma refer la micile ajustari care trebuie facute pentru a continua o relatie.
Dragostea asta incepe ca un foc care te arde pe dinauntru, si dupa o perioada de acomodare, persoana de langa tine devine parte din tine. Si orice ar interveni intre voi, orice, are o solutie pentru ca nu e usor sa renunti la o parte din tine. Acest lucru este valabil doar daca ambii parteneri iubesc.
Dar oare cum se intampla dragostea asta ? Cercetatorii spun ca e o chestie pe baza chimica. Hormonoi si alea alea. Dar mie nu imi place chimia. Nu cred ca atractia fizica se bazeaza pe substante chimice, pentru ca acum cateva sute de ani, femeia ideala avea cam 100 Kg… Nu am o explicatie precisa, nu pot sa spun ce se intampla, dar stiu sigur ca omul e o persoana construita in asa fel incat sa aiba nevoie de cineva langa el. Barbatul si femeia sunt doua fiinte complementare facute sa fie impreuna (a se citi Biblia, faza cu Adam si Eva).
Suflete pereche? Greu de crezut ca exista asa ceva. Si daca ar exista, matematic vorbind, este imposibil ca intr-o viata sa gasim persoana care are in ea sufletul nostru pereche.
Ce ramane de facut? Sa ne facem viata mai frumoasa. Unele persoane sunt mai compatibile cu noi decat altele, si acelea ar trebui alese drept parteneri de viata. Nu merta sa ne pierdem timpul incercand sa schimbam o persoana care nu se potriveste cu noi, tocmai pentru ca viata este scurta (proprie experienta). Incearca sa gasesti persoana care ti se potriveste cel mai bine. Nu spera ca intr-o zi va fi mai bine daca vezi ca u merge, pentru ca nu e asa. Durerea se acumuleaza, se amplifica si la un moment dat rabufneste. Rezultatul e acelasi, dar consecintele mai dureroase, mai grave.
Nu uita, cu cat trebuie sa renuntati la mai putine lucruri unul pentru altul, cu atata e mai multa armonie, mai multa intelegere si mai putine certuri. Si inca un lucru. Iubirea e cel mai frumos sentiment cu putinta, dar niciodata nu vine fara suferinta. Niciodata. Si aici se vede rolul partenerului. Daca intr-adevar iubeste, te va ajuta sa treci peste suferinta. Testul suprem.
Iubeste cu inima, nu cu creierul…. Happy Valentine`s Day cred ca se ureaza azi. Sa fii fericit si iubit.
O lista cu serialele pe care le-am vazut (in intregime), si care mi-au placut… Mai sunt, dar nu imi amintesc de toate acuma 
Mark Knight & D. Ramirez - Columbian Soul(Orginigal Mix)
Ei bine prietene, nu odata ti-ai pus aceasta intrebare. Si sunt singur ca fiecare a auzit aceste cuvinte in propriile ganduri cel putin odata. Ne intrebam acest lucru de fiecare data cand suferim, de fiecare data cand ni se intampla ceva urat de tot.
De ce eu ?
Raspunsul la aceasta intrebare e simplu. “Nu doar tu”. Nu doar tu suferi, nu doar tu plangi, nu doar tu razi. Trebuie sa te obisnuiesti cu ideea ca viata nu accepta doar lucruri pozitive. Probabil ca stii ca +1 cu -1 face 0. Ei bine, asa functioneaza lucrurile pe aici. Nu poti sa fii doar fericit, nu poti sa fii doar iubit. La un moment dat, lucrurile trebuie sa fie si invers ca sa se pastreze echilibrul acesta ciudat al vietii.
De ce eu? “Nu doar eu, nu doar tu. Cu totii…”
Stiu ca e Duminica azi, dar nu am mai putut astepta pana luni. Asadar, Tune Of The Week saptamana aceasta este…
Fragma - Toca’s Miracle
Am adunat tot ce e muzica de pe blogul meu si am pus-o pe alvd.wordpress.com. Am sa dedic acel forum exclusiv pentru mixuri si mp3-uri… Asta nu inseamna ca nu le vei gasi si aici, dar doresc o organizare mai buna. De asemenea toate linkurile de pe blogul dedicat muzicii sunt accesibile dintr-un meniu in partea stanga a acestui blog.
Obisnuiesc sa imi citesc propriul blog (foarte cliseic…), si pe zi ce trece realizez ca blogul meu devine tot mai personal. Si nu pot sa nu ma intreb OARE DE CE? E chiar asa greu sa tin in mine toate sentimentele si gandurile ce le astern aici?
Dar se pare ca inca nu e totul pierdut… Am mai vazut cate o melodie ivita printre zecile de randuri scrise poate degeaba… Si am sa mai pun un mix la care inca lucrez (incerc sa ma apuc de el), ca sa nu ziceti ca fac din blog jurnal…
Tiesto - Sweet Things (Tom Cloud Remix)
In fiecare saptamana am sa postez o piesa pe care am ascultat-o cel mai mult in saptamana anterioara. Piesa motto a saptamanii trecute este :
Limp Bizkit - Behind Blue Eyes
ARTIFICIÁL, -Ă, artificiali, -e, adj. 1. Care imită un produs al naturii, care nu este natural; artificios, contrafăcut. 2. Nesincer, prefăcut, factice. 3. (Adesea adverbial) Care este făcut după criterii subiective, arbitrare. Clasificare artificială. [Pr.: -ci-al] – Din fr. artificiel, lat. artificialis.
Sursa: DEX ‘98 |
Ma deranjeaza faptul ca Lumea este plina de savanti, doctori, persoane culte citite si rascitite. Daca ar putea, fiecare ar reinventa roata. In loc sa repare greselile ce s-au facut, ei fac altele si mai mari, mai monstruoase. Ce cuvant urat :))
Cuvantul ARTIFICIAL este in DEX pe undeva, il folosim si noi. Dar oare de ce? Noi cand zicem artificial ne gandim la un obiect care nu este natural, nu este asa de bun ca unul natural. Artificial ii putem spune si unei persoane care nu e naturala, artificiala ii putem spune si inteligentei unei masinarii…
Dar oare de unde provin materialele ce compun obiectele artificiale? Daca ne luam un microscop si belim ochii la compozitia unui obiect mai putin natural, adica artificial, sunt convins ca vom gasi ceva carbon pe acolo, si multe alte materiale care provin din natura. Nu am fost prea bun la chimie, dar stiu ca toate obiectele din lumea asta sunt compuse din elemente gasite in natura.
Atunci, intrebarea mea e cum poti sa creezi un obiect artificial din elemente naturale? Un obiect care nu are nimic cu natura, un obiect neagreeat in principiu. Ca noua nu ne place salamul X ca este artificial, nu ne place un brad de plastic (de Craciun) pentru ca este artificial. Este oare asa de greu sa folosim cuvantul SINTETIC?
Se pare ca da. Dragi tovarasi si preteni genii scolite si cu 4 doctorare, sunteti niste ARTIFICIALI.
Asculta si tu pana la capat ce e mai jos, si ai sa fii uimit ca pana la sfarsit vor incepe sa iti curga lacrimi din ochi…
DOWNLOAD [click dreapta aici si alegi optiunea SAVE LINK AS]
ASCULTA AICI
Vreau sa dedic acest post pentru persoana care a fost totul pentru mine. Asadar, randurile ce urmeaza sunt pentru tine Oana.
Am sa privesc putin inapoi, undeva in sufletul meu, am sa rascolesc trecutul si imi voi aminti. Imi voi aminti cum ai aparut pe neasteptate in viata mea, ca o ploaie de vara. Mi-ai aprins inima si m-ai invatat ce este iubirea. Totul s-a intamplat fulgerator si m-a luat pe nepregatite. Acum patru ani eram un copil care nu avea nici un vis, nu stia ce este viata, si nu intelegea nimic din ce se intampla in jurul lui.
La inceput a fost un gand ciudat… Eu sa am prietena… Mi se parea un joc nou. M-am simtit mai fericit ca un copil care isi deschide cadoul de Craciun. Te-am cautat, am aflat unde stai, si incet incet am devenit prieteni. Apoi mi-am luat inima in dinti amandoi, si am acceptat sa devenim oficial un cuplu. Ce cuvant greu cuplu… Multa lume nu intelege ce inseamna.
Au urmat veri pierdute in parc, unde ne-am cunoscut cu adevarat, ierni la tine acasa, langa soba, unde tremuram imbratisati de frig. Sunt niste clipe care vor ramane etern in inima mea. Clipele de bucurie, saruturile, imbratisarile ce ne leaga au fost nenumarate. Nenumarate au fost si vorbele dulci ce ni le sopteam unul altuia privind imensitatea cerului, privind Luna. Am trecut prin vant, prin ploaie, prin zapada ca sa fiu langa tine. Cel mai mult ma bucura rasul tau plin de viata, atunci ma simteam cu adevarat implinit si fericit. Cand stiam ca esti si tu fericita.
Dar uite ca timpul si-a spus cuvantul. Si dupa patru ani de zile tu ai decis sa imi spui nu. Ai spus NU te iubesc, NU te mai vreau… Si eu NU am sa inteleg niciodata de ce. Recunosc ca suntem doua firi diferite, dar trebuie sa iti spun cateva lucruri acum, in loc de ramas bun. Niciodata nu mi-au placut momentele de ramas bun, mi se par foarte pesimiste.
Vreau sa stii ca viata este frumoasa. Si mai vreau sa stii ca eu am incercat cat am putut sa te fac fericita. Am dat tot ce am avut in mine si mi-as fi dat si viata pentru ca tu sa fii, macar o clipa, FERICITA… Dar se pare ca nu am reusit sa ajung in inimioara ta. Acum, ma impac cu gandul, sau poate ma amagesc cu gandul si ideea ca poate si tu ai tinut la mine, cat de cat. Insa nu regret nimic din ce am facut… Clipele frumoase au ramas, cele rele s-au ascuns departe de mine. Te rog sa privesti pe viitor lucrurile cu optimism, te rog sa razi in fata necazului si sa nu te lasi doborata de viata. Ai sa vezi ca viata este uneori rea cu tine. Intotdeauna paseste cu capul sus, si chiar daca simti ca esti zdrobita de greutati nu te lasa. Daca totusi nu mai poti, sprijina-te pe prieteni. Ei sunt tot ce ai tu pe lumea asta.
Alege-i cum stii tu mai bine, si pregateste-te sa fii injunghiata pe la spate de unii. Nu toti oamenii sunt buni. Am incercat sa te protejez de raul din unii oameni. Dar nu toti au o inima mare, un suflet cald. Tu nu ai reusit sa ma apreciezi, nu ai reusit sa vezi ce insemni pentru mine. Si nu te condamn, nu te urasc pentru asta. Inteleg ca asa esti tu, si in tot acest timp am acceptat acest lucru.
Eu am venit in Timisoara cu un an mai repede ca tine. Si in acest an asteptam cu sufletul la gura sa vina week-endul ca sa fug spre tine. Si nu intotdeauna am fost primit cu caldura la tine, dar de fiecare data am venit cu zambetul pe buze si cu inima topita de iubirea ce o aveam pentru tine. Si a fost frumos.
Acum ca ai venit si tu la Timisoara, am multumit Domnului ca in sfarsitte-a adus langa mine. Am inceput sa imi fac vise, planuri, sperante. Care acum au devenit desarte. Intr-o clipam-am trezit cu inima sfasiata de durere, cu sufletul plangand, cu visele destramate, si in capul meu rasuna incontinuu intrebarea: PENTRU CE SA MAI TRAIESC? Am pierdut motivul pentru care respiram, pentru care ma trezeam din somn, pentru care plangeam si radeam. Si acum am ramas gol, plin de rani. Dar am sa incerc sa ma ridic de jos, sa imi demonstrez mie ca pot. Am inteles de multa vreme ca viata nu este dreapta, dar este prima lovitura mare pe care o primesc.
Ai incredere in tine, fii optimista, si spera. Speranta si credinta te vor ajuta mult in viata. Vreau sa stii ca iti sunt un prieten adevarat, si oricand, pentru orice, trup si suflet iti stau la dispozitie. Sper ca vei realiza, odata cu trecerea timpului, ca ai gresit spunandu-mi NU. Urmatorul la care ii vei spune “te iubesc” iti va arata acest lucru. Ai sa vezi ca nimeni nu te va iubi ca mine, nimeni nu se va sacrifica atata pentru tine. Ai fost altarul meu la care m-am inchinat patru ani, si pentru asta iti multumesc din suflet Oana.
Nu vreau sa iti faci probleme pentru mine, este adevarat ca ranile inimii dor cel mai tare, sar acestea vor trece cu vremea. Am sa gasesc puterea sa rad din nou, fara sa port o masca de om fericit pe fata. Imi doresc sa imi gasesc puterea sa iubesc din nou, desi nu stiu daca acest lucru se va intampla vreodata.
Peste ani si ani, cand iti vei aminti de mine, te rog sa razi si sa te bucuri cu gandul la clipele fericite ce ne vor uni pe vecie….
Ai grija de tine puiul meu.
-edit 4 luni mai tarziu: am recitit ce scrie mai sus, si vreau sa imi cer scuze pentru greselile de ortografie si cele gramaticale, dar randurile le-am scris printre lacrimi. Imi amintesc ca tremuram de frig si de atata plans si simteam nevoia sa ma descarc. Nu era nimeni langa mine, asa ca am deschis blogul si am scris… Nu am sa corectez greselile, pentru ca atunci cand am sa le revad peste ani si ani am sa imi amintesc de starea mea deplorabila in care ma aflam in momentul redactarii…
Adina imi sctie pe blog “mi`e dor de alexusutzu din anu` intai 
sincer fara suparare ..te`ai schimbat:(”.
Si oarecum nu ma pot abtine sa nu dau o explicatie. O replica. Intr-un rau sunt multe multe pietre. Si stii de ce sunt ele asa mai rotunde? Pentru ca trece apa incontinuu peste ele. Uite asa trece si viata peste mine, peste tine si peste toata lumea. Si nu poate sa treaca pe langa tine. Fiecare clipa traita, fiecare bataie de inima, fiecare despartire de persoana iubita te schimba. Poate unele experiente mai mult, poate altele mai putin. Poate stii ca pe mine viata asta ma rotunjeste putin mai tare decat pe altii, nu vreau sa ma plang, nu am sa fac acest lucru inutil, dar ideea e ca totul e schimbator.
Si partea a doua a mesajului tau. Partea a doua se subintelege din context. Mi-am dat seama ca tu consideri ca m-am schimbat in rau… Si nu stiu daca sa te contrazic sau nu. Eu traiesc cu mine zi de zi, ora de ora, si nu ma pot studia. In ultima vreme este o distanta intre noi, una fizica, care a atras mai apoi una in relatia noastra de prietenie. Dar am sa iti demonstrez ca nu m-am schimbat radical. Ai sa vezi. Tu ai ramas prietena mea buna si draga, nimeni si nimic nu poate sa schimbe acest lucru. De asta sunt sigur. Mai urmeaza sa ma privesc indeaproape, sa petrec mai mult timp cu mine, si sa repar greselile pe care timpul sau altii le-au facut asupra mea. Te pup
[PLAY]
Trei, doi , unu si incepem povestea. Prima gura de aer luata i-a daruit viata interioara. Informatiile intrau si ieseau, se bateau, se spargeau intr-o continuitate de inspirari si expirari. A continuat sa respire, a acumulat informatii de care era curioasa. A inceput sa investigheze. A aflat ca prima gura de aer luata era identitatea. O data cu a doua gura de aer , i-a iesit in cale o balta in care s-a reflectat trupul ei.Avea un cap, acoperit de mii si mii d