- De ce eşti supărat, ţi-e dor de ea?

- Da şi nu am chef de vorbe, te rog să mă laşi în pace.

- Dar oare nu ţi-ar face bine să discuţi cu cineva despre ceea ce simţi?

- Îmi e dor de ea, de când a plecat nu mai sunt eu. Nu pot să adorm noaptea, patul e prea gol, iar când mă trezesc dimineaţa şi văd că nu e lângă mine stau şi plâng… E ca şi cum soarele nu ar mai răsări niciodată.

- De ce nu cauţi pe altcineva? Nu te-ar ajuta să treci peste suferinţă?

- Uite, merg pe stradă şi văd cupluri. Şi simt în mine o furie, o ciudă enormă pentru că şi eu eram ca ei cândva, mergeam cu iubirea mea de mână fără să ne pese de nimic, soarele ne zâmbea, totul era perfect.

- Şi crezi că nu mai sunt fete pe lumea asta?

- De fiecare dată când ies din casă, sper să o văd. Fiecare fata care apare în faţa mea seamănă cu ea şi pentru o clipă îmi tresare inima. Sper că e ea care se întoarce fugind la mine, însă realizez cu tristeţe că visez cu ochii deschişi…

- Şi ce ai de gând să faci? Ai să stai închis în casă toată viaţa?

- Nici eu nu mai ştiu ce să fac… Totul e aşa de trist, de pustiu. Simt că nu mai am pentru ce să mă mai trezesc dimineaţa. Şi când mă gândesc că e cu altul… Altul o sărută unde am sărutat-o numai eu, altul o atinge unde ştiu numai eu că îi place, era a mea, doar a mea şi acum altul mi-a luat locul… Nu cred că am să pot trece peste asta vreodată. Am pierdut tot ce am avut.

- Chiar tot ce ai avut?

- Tot ce am avut…

(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară)