-De ce ai făcut-o? Nu pot să înţeleg, poate nu vreau să înţeleg.

-Nu ştiu. M-am lăsat dusă de val, am încetat să gândesc, totul s-a întâmplat prea repede, ca într-un vis.

-Şi iubirea dintre noi nu a însemnat nimic pentru tine în clipele acelea?

-Nu.

-Nici măcar o clipă nu te-ai gândit la mine? Nu ţi-a şoptit conştiinţa că nu e bine ce faci?

-Nu.

-Pot să ştiu cine e?

-Un coleg de facultate, nu contează cine e. E prea târziu acum. Ce a fost a fost, şi nici măcar nu pot să zic că îmi pare rău. Nu regret, a fost ceva ce trebuia să fac. Adevărul crud e că aveam nevoie de aşa ceva.

-Eu nu te-am înşelat niciodată. Nu am crezut că îmi vei face aşa ceva, după atâţia ani împreună. De ce? De ce ai venit la mine să îmi spui toate astea? Poate dacă mă minţeai mă simţeam mai bine. Era mai bine.

-Trebuia să îţi spun. Trebuia să aflii de la mine aceste lucruri. Ştiu că te doare dar asta e realitatea. Iartă-mă.

-Sper să mă trezesc mâine şi să realizez că am visat această discuţie. Spune-mi ceva, te rog mult… Mă mai iubeşti?

-Nu pot să îţi răspund acum la această întrebare, sunt confuză. Nu vreau să te mint, nu vreau să te rănesc mai tare decât am făcut-o deja.

-Şi relaţia noastră? Viitorul nostru? Cum rămâne cu ele? Ce ne facem? Îţi mai pasă măcar de aceste lucruri?

-Ţi-am mai spus, te rog nu mă pune acum să îţi răspuns acestor întrebări. Nu pot şi nu vreau. Lasă-mă în pace o vreme, uită-mă.

-Mă mai iubeşti?

-Tu ce crezi?

(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară)