Adică de ce oamenii care fac rău se ascund în spatele unei cortine transparente? Şi de ce aproape nimeni nu vede ce e în spatele acelei cortine? Manipularea mulţimii. Spiritul de turmă. Unde-s mulţi puterea creşte. Spune-i cum vrei. Eu sunt iritat de aceste lucruri. Te întrebi ce am păţit? Hai să îţi povestesc.
Ajung acasă după o absenţa de trei săptămâni. Ce să faci… studiile astea sunt foarte “importante”. Foame. Deduc că trebuie să mă îndrept spre bucătărie, unde probabil e un frigider, în care voi găsi mâncare (leacul împotriva foamei). În aceeaşi bucătărie e un televizor. E pornit, şi nu mă obosesc să îl închid pentru că gândul îmi stă la mâncare. Mă uit cu coada ochiului la el speriat, ca la un vechi duşman, şi îmi continui drumul spre frigider. Apuc să mănânc şi creierul începe să proceseze stimulii din jurul meu. Realizez (cu stupoare) că televizorul din faţa mea încă merge şi că pe ecran apare emisiunea “Dansez pentru tine”. Decid să o urmăresc, nu pentru că îi cunosc personal pe doi dintre participanţi, nu pentru că am dansat alături de ei, ci pentru că nu pot mânca cu ochii închişi.
Ideea emisiuni este următoarea (precis ştii dacă eşti prieten cu tembelizorul): o echipă dansează pentru a mai pune puţin zahăr în traiul unor copii chinuiţi de viaţă. Mai multe echipe se luptă între ele pentru a ajuta fiecare un copil, cei care decid unde merg banii sunt juriul (absolut hilar) şi telespectarorii. Adică devoratorii de televizor. Adică mulţimea de creiere spălate de cutiuţa cu imagini.
Se ajunge la “duel”, probă în care una din două echipe pleacă acasă, probă în care unul din doi copii continuă să plângă, să sufere.
OPAA. Doar eu văd ceva greşit, ceva pervers în asta? Să recapitulăm. La televizor, pe urma unor voturi se decide cine are şansa să meargă mai departe în viaţă. Cine trăieşte şi cine nu. Gazda emisiunii, (o persoană care îmi e antipatică) anunţă echipa descalificată. Camerele de filmat se centrează pe ochii copiilor, ochi înlăcrimaţi. Oare ce e în mintea lor acum? Oare la ce se gândesc? Oare care din ei se roagă cu mai multă pasiune zeului suprem? Care din ei au sufletul mai curat? Nu contează. Voturile au fost făcute. Plicul cu rezultate se deschide. Urmează o clipă de suspans, care pentru copii e o eternitate. Pleacă acasă echipa numărul unu.
Ajunge. Deja mi-e scârbă. Pentru cei care nici măcar acum nu şi-au dat seama despre ce vorbesc, ei bine hai să ridicăm cortina transparentă.
Acolo, în spatele ei se ascunde un om. Un om care alege din mulţimea de suferinzi nişte copii, probabil cei care au o poveste destul de dramatică. Doar trebuie să curgă lacrimi. Un om care ne obligă pe noi (pe voi, eu nu mă uit la televizor) să alegem care din acei copii inocenţi vor supravieţui. Un om care ne face pentru o clipă zei. Şi pentru că suntem zei, ne simţit bine. Ne uităm şi mâine la emisiune. Ne uităm şi la ştirile postului de televiziune respectiv. Ratingul creşte. Reclamele pe care le difuzează (aproape non-stop) aduc mai mulţi bani acelui om, care ascuns după o cortină transparentă ne manipulează. Banii intră în conturile lui. El doarme liniştit, cu gândul că a mai salvat un copil aflat în voia sorţii. Noi dormim fericiţi că cineva râde de bucurie. Şi totuşi, ce se întâmplă cu cei care pierd? Ce se întâmplă cu visele lor şi de unde îşi vor găsi ei puterea să încerce să se ridice în viaţă după ce au trecut prin aşa ceva?
La ei cine se gândeşte? Ei nu mai contează, pentru că săptămâna viitoare vor fi alte două echipe în duel. Şi spectacolul e tot ce contează pentru noi. Am ajuns mai rău decât romanii care asistau la omoruri în Colosseum. Acum, avem puterea să condamnăm pe cineva la moarte printr-un simplu SMS trimis la numărul 666. Am evoluat. Avem 3 televizoare în casă, nici pe budă nu putem sta decât cu ochii lipiţi de ecran. Câţi dintre voi citesc? Cărţi, nu ce scrie pe micul ecran.
Domnule ce te ascunzi în spatele cortinei transparente, faci o treabă foarte bună. Suntem mulţi, proşti, profită de noi. Şi când vom ajunge pe drumuri, dansează pentru noi…