Magic

Este vorba despre ceva absolut magic, inaltator si frumos. E un proiect care sprijina persoanele care canta pentru bani pe strazi. Cel care a initiat proiectul calatoreste in toata lumea si inregistreaza o serie de artisti, iar rezultatul este genial. Prima melodie care a iesit in urma experimentului este putin mai jos, iar daca vrei sa le asculti pe toate http://www.playingforchange.com/episodes.

Melodia mea preferata, in cadrul acestui proiect este:

Vant

Dragostea,

Acoperis e prins de casa

Cu doua pioneze.

E vant.

La cea mai slaba adiere,

Ori zboara si te lasa singur,

Ori cade si te face bucatele.

Si vei dormi cu frica-n san

Ca nu cumva sa te trezesti

Zdrobit, in somn,

De ceea ce atat iubesti.

Dar merita.

Cu-atat mai dulce e secunda,

Eternitatea alba-n care

Acoperisul sus, de cald iti tine.

Si nu ninge

Si nu ploua

Si nu cade peste tine.

Apoi, e vant.

Jurnal de bord

Calatoria mea, in direct, aici: http://twitter.com/vlladin

Ideea de a iubi

Vreau sa va vorbesc despre o teorie despre care am citit recent,  nu acum insa pentru ca nu imi amintesc titlul articolului. Azi am sa va vorbesc despre inepuizabilul subiect, iubirea. Mai precis, ideea de a iubi.

De ce idee de a iubi? Totul a pornit aseara, mergeam linistit pe strada si m-a lovit. Teoria despre care nu va vorbesc azi spune ca noi in primul an de viata ne traim 99% din viata, in urmatorul an 99% din ceea ce a mai ramas si asa mai departe. Inconstient am facut legatura cu plaja iubire-relatie-partener. 

Se spune ca prima iubire nu se uita niciodata. E cea mai frumoasa, cea mai adevarata, cea mai pura. 99%, nu? A doua iubire, desi e diferita, in cazul in care se termina putem trece mai usor peste “marea depresie”. 99% din cea ce a ramas din prima iubire. Cred ca ai inteles unde vreau sa ajung.

Dar ce e cu Ideea de a iubi?  Dupa ce trecem de “prima”, la “a doua” apare un gol care trebuie umplut cumva. Acel ceva care a disparut dupa “prima” este ideea. Nu ne mai doare atat de mult a doua, a treia, a patra despartire pentru ca noi nu ne mai atasam atat de mult de partener, cat ne atasam de ideea de a avea un partener langa noi. 

La un moment dat, la numarul x, nu mai conteaza “cine”, conteaza “cand”, pentru ca instinctul de autoaparare intra in actiune si nu ne mai permite sa ne atasam enorm de mult de cineva. Nu spun ca nu vor mai exista sentimente pentru viitorii parteneri, spun doar ca acele sentimente vor fi extrem de volatile, iar trecerea de la rau la bine va fi tot mai rapida, lejera si fara dureri.

Cam atat, in loc de incheiere va repet noul meu imn: Tot mai multa lume incepe sa ma scarbeasca.

Eu

Sa stii ca mi-a fost foarte greu sa plec, zi de zi realizez cat de greu e de fapt sa nu fiu acolo, sa nu intru dimineata adormit in CA1 sau sa nu ma plimb noaptea in Unirii de unul singur… Este orasul care a insemnat totul pentru mine, acolo am murit si m-am nascut din nou. Este orasul care m-a vazut distrus. Ma trezesc uneori noaptea, pe la 4-5 si ma apuca un dor de a ma ridica din pat si a pleca pe strazi. Din pacate realizez ca nu am unde sa ies, locul in care ma aflu nu coincide cu locul in care as vrea sa fiu.

Sunt multe persoane pe care le-am lasat in urma, e Feli, e Cornelia, Nelu, tu Liluca, Ik, Lau, Cezar, Ciobi, Adina, Alex, Ursu, futui, crede-ma ca nu pot sa stau sa enumar fiecare persoana care si-a lasat amprenta in sufletul meu. Toti au luat o parte din mine cu ei, chiar daca nu realizeaza, toti vor ramane vesnic in memoria mea. Pentru ca ceea ce e important eu nu uit. Si cel mai important lucru e un OM adevarat.

Daca mi-e dor de voi? Daca am sa ma intorc? Daca ne vom (re)vedea vreodata? Daca va iubesc ca dracu de tare? Daca plang noaptea cand vreau sa va vad si nu sunteti? DA. DA. DA.

Intelege ca nu am putut sa stau drept in calea vantului ce s-a napustit asupra mea, am avut de luat o decizie si …. asta e. Vreau inapoi, acolo la voi. Vreau ca visul in care am trait, copilarit si crescut sa nu se mai termine niciodata.

Vreau orez de la oltencele mele

Imi doresc

Imi doresc sa fiu canibal, nu atât din placerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita.

 

Tot mai multa lume incepe sa ma scarbeasca.

Oglinda

Iti trebuie o oglinda. Te trezesti dimineata, o pui in fata si incepi sa exersezi. Te gandesti la un lucru si te straduiesti ca in oglinda sa apara alt lucru. Azi lucrezi la mimica si comportament. Te gandesti ca urasti pe cineva, ca ii vrei raul, iar in oglinda trebuie sa apari ca o persoana normala, fericita, linistita, poate cu un mic zambet pe buze.

Iti trebuie o oglinda, cum altfel sa exersezi? Oglinda speciala, desigur, care sa nu iti spuna cat ai devenit de parsiv in viata de zi cu zi, care sa nu iti oglindeasca uratenia sufletului si coltii care abia astepti sa ii infigi in cineva. Esti artist in arta disimularii, cel mai tare, cel mai bun, esti omul perfect. Asa iti sopteste sticla din fata ta.

Daca ar fi o oglinda sincera, ar spune ca nu exista perfectiune in lumea materiala, pentru ca fiecare obiect este unic. Perfectiunea nu poate fi atinsa, ar insemna sa desemnam un singur obiect din lume perfect. Putem visa la ea, putem incerca sa ajungem acolo si poate utopic vorbind vom reusi, dar dupa ce se inchid luminile. Daca ar fi intr-adevar sincera ti-ar spune ca nu e frumos sa te prefaci in fata altor oameni pentru ca ei oricum te pot citi, ti-ar spune ca faci parte din categoria actorilor de mana a treia, care joaca in spatele blocului opera teatrala Scufita Cu Pitici pe Creier.

Poate s-ar sinucide de ciuda, crapand in 5 bucati.

Dupa exercitiul de dimineata, cu atentie iti pui oglinda la locul ei, sa nu o spargi, doar ce te-ai face fara acest ajutor inestimabil si cu 7 ani de ghinion pe cap?

Unde este visul alb de primavara?

Pe jos, sub cerul mare,

O buburuză tricotată

Stă la Soare.

Poate că tu, sau poate eu

Vom trece peste ea în grabă.

Noi obosiţi, fugim mereu.

Şi dacă buburuza alb-vărgat

Ne e sortită nouă?

Tot ce e mic

Noi ignorăm,

O clipă este mult prea mult

Să stăm, să ascultăm.

Trecând pe lângă ea,

Cu orbul nostru

Noi o agăţăm.

Şi astfel, visul tricotat

Din cauza noastră se destramă.

O palma

Traim intr-o lume, piesa de teatru cu actori fututi mental, supusi pana la moarte regizorului Societate. Cine nu are o fatada dupa care sa se ascunda si sa planga ca un copil e considerat nebun, prost, slab si nedemn de a pasi pe scena.

Piesa e cu niste robotei. Daca stam sa o urmarim putin, putem vedea puzderia de tipuri si modele existenta in jocul actoricesc. Vedem robotei tebmeli, care si-au lipit ochii de cutiuta cu imagini, sau urechea de difuzorul in care urla Guta, prea comozi ca sa manance in bucatarie, prea inculti ca sa lege doua fraze inteligente.

Vedem robotei tineri, de care atarna un kilogram de aur, un kilogram de fard,  haine cu tot felul de inscriptii, iar parul impletit in sute de codite colorate acopera un cap pustiu si o gura sparta de alti robotei, posesori BMW.

Roboteii merg la Biserica, unde isi etaleaza noul costum, Biserica fiind ultima oprire inainte de carciuma. Ei sunt credinciosi, se inchina la un zeu din hartie, pe care gasim tiparit chipul unui mort care a iesit candva in evidenta. Cuvintele iubire, romantic, au ajuns arhaisme si sunt la fel de inutile ca vopsirea in roz-bombon a parului din fund.

Daca un robotel incearca sa comunice cu alta creatura asemenea lui, este considerat prea mic si prost sau prea nedemn de a fi bagat in seama. Si absolut toti sufera de metaforicul sindrom “am un ghimpe-n cur, nu ma deranja”.

Tata robotel si mama robotel vin acasa stresati de la serviciul de rahat pe care ei l-au ales intr-un moment de luciditate, serviciul care le limiteaza drumul la o linie dreapta, se descarca pe roboteii copii care sunt obligati sa urmeze visul parintilor lor, sunt obligati sa ajunga unde parintii lor incapabili nu au fost in stare sa paseasca decat in vise.

Regizorul e bun. Pentru o bomboana si jumatate te va prosti sa urci pe scena si sa-ti intrii in rol. Drept rasplata ai voie sa respiri cat vrei tu si ai dreptul sa te bucuri de 20 de zile libere pe an. Cand nu mai esti bun de nimic, iti cade cortina in cap si abia atunci te trezesti la realitate. Dar ce bun? Nu mai esti capabil nici macar sa mananci singur.

Daca esti un actor pensionat si crezi in reincarnare, stai linistit. In curand o vei lua de la capat. Daca nu crezi in prostiile alea, plangi pana mai poti, in curand se stinge lumina. In orice caz, afla ca exista oameni care nu vor sa asculte de regizor, exista oameni liberi de temnita in care traim.

Viata e frumoasa.

Futui, mi-e dor…

Vine primavara si… trebuia sa fac putina curatenie pe aici. Am tot asteptat sa se faca singura dar se pare ca destinul a lasat acest lucru in seama mea. Am sters multe articole vechi, dar inainte de a le ingropa definitiv m-am uitat peste ele. Asa am ajuns la concluzia ca imi este dor.

Imi este dor de vremurile cand eram mic, mic si prost, un copil pierdut in joaca pe strazile imprejmuite de verde. Un copil care trebuia sa manance, sa doarma si sa se joace. Imi amintesc, s-a intamplat acum multi ani, eram acel omulet prostovan si m-am uitat spre cerul senin. Afara era cald, calm si bine. Atunci mi-am propus sa memorez imaginile si momentul, pentru ca va veni o vreme cand imi va fi dor… Si uite ca asa e…

La naiba, imi e dor de liceu, de banca mea jegoasa in care am stat atatia ani, acolo langa geam, la etajul 4, mi-e dor de colegi, profesori, teze si toate acele nimicuri care au compus viata de elev.

Totodata imi e dor de ziua de ieri pentru ca a trecut iar eu simt ca nu am facut destule lucruri memorabile, nu am folosit fiecare clipa la potentialul ei maxim. Si mai imi e dor de toate persoanele speciale care au trecut prin viata mea, mi-e ciuda ca i-am lasat sa imi scape printre degete fara sa ma bucur de valoarea lor. 

Mi-e dor de mine, de acel mine cu care eram obisnuit…