The world is not enough….

- De ce eşti supărat, ţi-e dor de ea?

- Da şi nu am chef de vorbe, te rog să mă laşi în pace.

- Dar oare nu ţi-ar face bine să discuţi cu cineva despre ceea ce simţi?

- Îmi e dor de ea, de când a plecat nu mai sunt eu. Nu pot să adorm noaptea, patul e prea gol, iar când mă trezesc dimineaţa şi văd că nu e lângă mine stau şi plâng… E ca şi cum soarele nu ar mai răsări niciodată.

- De ce nu cauţi pe altcineva? Nu te-ar ajuta să treci peste suferinţă?

- Uite, merg pe stradă şi văd cupluri. Şi simt în mine o furie, o ciudă enormă pentru că şi eu eram ca ei cândva, mergeam cu iubirea mea de mână fără să ne pese de nimic, soarele ne zâmbea, totul era perfect.

- Şi crezi că nu mai sunt fete pe lumea asta?

- De fiecare dată când ies din casă, sper să o văd. Fiecare fata care apare în faţa mea seamănă cu ea şi pentru o clipă îmi tresare inima. Sper că e ea care se întoarce fugind la mine, însă realizez cu tristeţe că visez cu ochii deschişi…

- Şi ce ai de gând să faci? Ai să stai închis în casă toată viaţa?

- Nici eu nu mai ştiu ce să fac… Totul e aşa de trist, de pustiu. Simt că nu mai am pentru ce să mă mai trezesc dimineaţa. Şi când mă gândesc că e cu altul… Altul o sărută unde am sărutat-o numai eu, altul o atinge unde ştiu numai eu că îi place, era a mea, doar a mea şi acum altul mi-a luat locul… Nu cred că am să pot trece peste asta vreodată. Am pierdut tot ce am avut.

- Chiar tot ce ai avut?

- Tot ce am avut…

(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară)

Am avut plăcerea să cunosc o cititoare a articolelor mele. Şi am apucat să vorbim puţin. A recunoscut că şi ea scrie, însă nu are curajul să-şi publice textele. Multă lume face greşeala asta. E adevărat că nu e uşor să pui piciorul pe o scenă şi să începi să vorbeşti în faţa unei mulţimi. Am luat textul ei şi m-am hotărât să îl public aici.

Despre ce e vorba? Ei bine eu am rămas uluit de ceea ce am citit. M-am speriat, m-am bucurat, am plâns, textul te face să treci prin toată gama de emoţii cunoscute. Pe scurt, sunt ideile unei fete (14-15 ani) care trece prin drama unei despărţiri de iubitul ei. Şi dacă vei citi acele rânduri, ai să vezi că sunt scrise cu atâta patimă, încât o mare parte din emoţiile scriitoarei au rămas întipărite acolo.

Mi-aş dori să îmi spui părerea ta despre ceea ce e mai jos. Nu cred că e aşa de greu să laşi un comment. Hai că vine şi textul… Apasă mai jos că să îl citeşti.

Read the rest of this entry »

Bună. Ceau. Salut.

Numele meu este Alex.

Sunt o persoană plină de energie, amuzantă, sunt sufletul petrecerilor şi ador la nebunie să îmi trăiesc viaţa la maxim. Iubesc viaţa de noapte, ascult muzică house şi nu vreau să merg la culcare până nu iese soarele pe cer. În toanele mele bune mă folosesc de umorul meu pentru a îi face pe alţii să radă, şi când sunt călcat pe coadă devin uşor sarcastic şi muşc. Ştii ce fac cu prietenii falşi de exemplu? Îi trimit la plimbare şi dacă refuză, îi invit să între în origini. Ador mulţimile, ador agitaţia şi zgomotul. Sunt nebun. Acesta sunt eu, îmi pare bine de cunoştinţă.

Bună. Ceau. Salut.

Numele meu este Vlad.

Sunt o persoană introvertită, sensibilă şi boemă. Foarte romantic din fire stau întins noaptea pe iarbă şi număr stelele de pe cer, mă gândesc şi meditez la problemele altora şi încerc să îi ajut. Ascult muzică veche, muzică adevărată şi încerc să evit aglomeraţia. Mă simt foarte bine când sunt singur, însă mă simt şi mai bine în compania unui prieten drag. Mă culc devreme, mă trezesc devreme, pentru că nu pot să pierd un răsărit de soare, un apus de lună şi mirosul de cafea care planează dimineaţa în jurul meu. Mă îndrăgostesc nebuneşte de fiecare fată frumoasă pe care o văd pe stradă, nu îmi plăce gălăgia agitaţia şi prostia. Ştii ce fac cu prietenii falşi? Mă apropii şi mai mult de ei, încerc să îi ajut chiar dacă ştiu că voi primi o palmă înapoi. Aşa sunt eu, mai sensibil. Îmi pare bine de cunoştinţă.

Împreună suntem Alex Vlad. Două persoane sub aceeaşi umbrelă, blestemate sau binecuvântate să ne suportăm zilnic. Ne ajutăm reciproc şi sperăm că într-o zi vom întâlni persoană care să ne placă şi să ne iubească pentru ceea ce suntem. Există momente când ne mai certăm, însă trecem repede peste aceste probleme pentru că nu putem unul fără altul. Ne pare bine de cunoştinţă.

Da, azi e ziua mea de naştere. Şi da, nu îmi pasă.

Nu înţeleg de ce se face atâta tam-tam pe tema acestei sărbători. De ce lumea consideră că ziua lor de naştere e o dată importantă care trebuie sărbătorită? Eu nu consider data de 25 aprilie importantă, nu mă consider special.

Nu îmi place să primesc cadouri, nu îmi plac petrecerile surpriză, pentru că trebuie să mă prefac fericit chiar dacă nu sunt. Trebuie să mă prefac că sunt surprins şi lasă-mă să îţi spun că atunci când cineva îmi face un cadou nu sunt deloc mai fericit. Pentru că eu consider că fericirea vine din lucrurile mărunte, lucrurile simple care se întâmplă zi de zi. Şi nu e nevoie de un eveniment aşa de “important” ca să faci un cadou, fiecare zi e un motiv de bucurie.

Avem toane. Şi eu şi tu şi telefonul chiar. Ce se întâmplă dacă exact de ziua mea sunt într-o pasă proastă, mă cuprinde melancolia şi vreau să stau singur doar eu cu mine? Sunt obligat să petrec? Nu…

Aşadar azi am să încerc să fac ce fac eu de obicei, spun încerc pentru că precis se va găsi cineva să strige “trebuie să dai de băut, doar faci 21 de ani”. Iar eu, am să îi răspund: “dau de băut mâine, pentru că mâine e o zi ca azi, e o zi ca ieri, e o zi ca oricare alta”.

Nu ne trebuiesc date încercuite în calendar că să ne simţim bine în compania prietenilor. Nici o zi nu e mai specială ca alta. Dacă învăţam să ne bucurăm de fiecare răsărit de soare, vom zâmbi mai des. Dacă învăţam să dăruim o floare unei fete frumoase pentru că “aşa am vrut eu azi”, vom iubi mai mult.

Şi ce mai putem cere în plus? Nimic. Absolut nimic.

-De ce ai făcut-o? Nu pot să înţeleg, poate nu vreau să înţeleg.

-Nu ştiu. M-am lăsat dusă de val, am încetat să gândesc, totul s-a întâmplat prea repede, ca într-un vis.

-Şi iubirea dintre noi nu a însemnat nimic pentru tine în clipele acelea?

-Nu.

-Nici măcar o clipă nu te-ai gândit la mine? Nu ţi-a şoptit conştiinţa că nu e bine ce faci?

-Nu.

-Pot să ştiu cine e?

-Un coleg de facultate, nu contează cine e. E prea târziu acum. Ce a fost a fost, şi nici măcar nu pot să zic că îmi pare rău. Nu regret, a fost ceva ce trebuia să fac. Adevărul crud e că aveam nevoie de aşa ceva.

-Eu nu te-am înşelat niciodată. Nu am crezut că îmi vei face aşa ceva, după atâţia ani împreună. De ce? De ce ai venit la mine să îmi spui toate astea? Poate dacă mă minţeai mă simţeam mai bine. Era mai bine.

-Trebuia să îţi spun. Trebuia să aflii de la mine aceste lucruri. Ştiu că te doare dar asta e realitatea. Iartă-mă.

-Sper să mă trezesc mâine şi să realizez că am visat această discuţie. Spune-mi ceva, te rog mult… Mă mai iubeşti?

-Nu pot să îţi răspund acum la această întrebare, sunt confuză. Nu vreau să te mint, nu vreau să te rănesc mai tare decât am făcut-o deja.

-Şi relaţia noastră? Viitorul nostru? Cum rămâne cu ele? Ce ne facem? Îţi mai pasă măcar de aceste lucruri?

-Ţi-am mai spus, te rog nu mă pune acum să îţi răspuns acestor întrebări. Nu pot şi nu vreau. Lasă-mă în pace o vreme, uită-mă.

-Mă mai iubeşti?

-Tu ce crezi?

(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară)

Vreau să trag nişte concluzii şi vreau să vă fac o propunere. Nici o legătură între cele două subiecte.

Încep cu concluzia, care oarecum mă amuză la nebunie. Am început să scriu acest blog în 15 decembrie 2007, cu PENTRU TINE, OANA. Am mai scris şi anterior acestei date, dar  nimic interesant.  Şi uite că în aceste 5 luni de zile am reuşit să ating multe persoane. Am câştigat mulţi prieteni şi am câştigat mulţi duşmani. Blogul meu este o sursă de polemici, discuţii şi certuri fără sens pentru unii şi lucrul care mă amuză e că nici unul din ei nu recunosc că îl citesc. Mă întâlnesc cu ei pe stradă, îi văd, simt că se uită urât la mine şi ştiu de ce. În sinea mea râd, râd şi râd.

Mă bucur mult pentru cei care îmi sunt prieteni, mă susţin să scriu şi comentează cu mine subiectele prezentate în articolele de pe blog. Şi mă bucur şi pentru cei care mă urăsc pe ascuns pentru ceea ce scriu. Săracii se simt profund afectaţi de ceea ce scriu şi ştiţi de ce? Pentru că nu au curajul să vorbească şi ei liber despre lucrurile care îi apasă. Sunt laşi şi se ascund după deget(e). Din păcate nu mă afectează aceste atitudini inutile pe care le afişează.

Dragi prieteni şi “duşmani”, vă mai aştept pe la mine, unii dintre voi veţi citi pe ascuns ce scrie aici, e bine şi aşa. Important e să înţelegeţi.

Propunerea. Marea propunere. Am decis să încerc ceva nou pentru mine. Vreau să va invit să scrieţi şi voi articole aici, cei care aveţi ceva de spus, cei care nu sunteţi timizi. Pentru cei care au ceva de spus, va aştept cu drag la adresele de aici.

În loc de încheiere vă urez multă linişte şi vă las să citiţi.

- O iubeşti?

- Da.

- De ce?

- Pentru că o iubesc, tu nu iubeşti?

- Nu. Nu iubesc. Sunt singur.

- O iubesc pentru că e aşa de dulce când se trezeşte dimineaţa lângă mine, se uită în ochii mei şi zâmbeşte. O iubesc pentru că atunci când o chem în oraş stau după ea să “se facă frumoasă” pentru mine şi doar pentru mine. O iubesc pentru că atunci când îi dau o floare văd cum tremură de fericire. Iar dacă nu ne vedem o perioadă îmi sare în braţe şi îmi şopteşte la ureche “mi-a fost dor de tine puiul meu”.

- Ea te iubeşte pe tine?

- Nu ştiu, sper. Mi-e frică să nu o pierd. Nu aş suportă să o pierd, e tot ce am pe lumea asta. O iubesc.

- E greu să iubeşti?

- E cel mai frumos lucru din lume. Iubirea nu vine singură, într-o relaţie există şi suferinţa. Dar ceea ce rămâne întipărit în memorie sunt doar clipe frumoase, tandre, clipele de iubire.

- Să înţeleg că o iubeşti…

- Da, o iubesc…

(am pus semnul # în dreapta titlului ca să marchez faptul că această conversaţie este una imaginară, prima dintr-un lung şir ce va urma să apăra aici)

• ca trebuie sa ma trezesc in fiecare zi la ora 8 dimineata
• ca nu pot sa adorm noaptea decat dupa ora 4
• ca e plina lumea de prosti
• politistul de la sectia din colt
• ca nu am timp sa scriu cartea
• ca e asa scumpa mancarea, si trebuie sa mananc
• ca nu am vreme sa citesc o carte buna
• ca afara e vreme superba si eu trebuie sa stau inchis sa invat
• ca nu am curajul sa renunt la tot si sa plec din tara asta
• faptul ca traiesc in Romania
• persoanele complexate care se folosesc de functia pe care o au pentru a-si bate joc de altii
• maimuta feroce (gata, mi-a trecut)
• sa asist la discutii inutile, interminabile
• faptul ca ma gandesc din cand in cand la ea, desi sustin ca mi-a trecut
• faptul ca nu ma pot abtine sa vorbesc cu ea
• prietenii falsi (vai cati sunt…)
• cand un OM are nevoie de ajutor si sunt incapabil sa i-l ofer
• faptul ca ziua are doar 24 de ore din care 8 trebuiesc dormite (pierdute)
• ca sunt departe de casa, de tot ce e al meu
• zilele ploioase (devin morocanos)
• ca atunci cand am idei despre articole sunt departe de calculator
• ca nu am curajul sa imi infrunt cea mai mare problema personala
• distanta fizica dintre mine si cativa prieteni dragi
• visele frumoase care nu devin realitate
• bancurile seci
• cand racesc in mijlocul verii
• oamenii care urla
• oamenii stresati

Pentru cei care nu vor să memoreze trei cuvinte (vlladin, wordpress, com), vă pun la dispoziţie o adresă care vă aduce tot aici, e formată din două cuvinte şi sună cam aşa: vlladin.info

Adică de ce oamenii care fac rău se ascund în spatele unei cortine transparente? Şi de ce aproape nimeni nu vede ce e în spatele acelei cortine? Manipularea mulţimii. Spiritul de turmă. Unde-s mulţi puterea creşte. Spune-i cum vrei. Eu sunt iritat de aceste lucruri. Te întrebi ce am păţit? Hai să îţi povestesc.
Ajung acasă după o absenţa de trei săptămâni. Ce să faci… studiile astea sunt foarte “importante”. Foame. Deduc că trebuie să mă îndrept spre bucătărie, unde probabil e un frigider, în care voi găsi mâncare (leacul împotriva foamei). În aceeaşi bucătărie e un televizor. E pornit, şi nu mă obosesc să îl închid pentru că gândul îmi stă la mâncare. Mă uit cu coada ochiului la el speriat, ca la un vechi duşman, şi îmi continui drumul spre frigider. Apuc să mănânc şi creierul începe să proceseze stimulii din jurul meu. Realizez (cu stupoare) că televizorul din faţa mea încă merge şi că pe ecran apare emisiunea “Dansez pentru tine”. Decid să o urmăresc, nu pentru că îi cunosc personal pe doi dintre participanţi, nu pentru că am dansat alături de ei, ci pentru că nu pot mânca cu ochii închişi.
Ideea emisiuni este următoarea (precis ştii dacă eşti prieten cu tembelizorul): o echipă dansează pentru a mai pune puţin zahăr în traiul unor copii chinuiţi de viaţă. Mai multe echipe se luptă între ele pentru a ajuta fiecare un copil, cei care decid unde merg banii sunt juriul (absolut hilar) şi telespectarorii. Adică devoratorii de televizor. Adică mulţimea de creiere spălate de cutiuţa cu imagini.
Se ajunge la “duel”, probă în care una din două echipe pleacă acasă, probă în care unul din doi copii continuă să plângă, să sufere.
OPAA. Doar eu văd ceva greşit, ceva pervers în asta? Să recapitulăm. La televizor, pe urma unor voturi se decide cine are şansa să meargă mai departe în viaţă. Cine trăieşte şi cine nu. Gazda emisiunii, (o persoană care îmi e antipatică) anunţă echipa descalificată. Camerele de filmat se centrează pe ochii copiilor, ochi înlăcrimaţi. Oare ce e în mintea lor acum? Oare la ce se gândesc? Oare care din ei se roagă cu mai multă pasiune zeului suprem? Care din ei au sufletul mai curat? Nu contează. Voturile au fost făcute. Plicul cu rezultate se deschide. Urmează o clipă de suspans, care pentru copii e o eternitate. Pleacă acasă echipa numărul unu.
Ajunge. Deja mi-e scârbă. Pentru cei care nici măcar acum nu şi-au dat seama despre ce vorbesc, ei bine hai să ridicăm cortina transparentă.
Acolo, în spatele ei se ascunde un om. Un om care alege din mulţimea de suferinzi nişte copii, probabil cei care au o poveste destul de dramatică. Doar trebuie să curgă lacrimi. Un om care ne obligă pe noi (pe voi, eu nu mă uit la televizor) să alegem care din acei copii inocenţi vor supravieţui. Un om care ne face pentru o clipă zei. Şi pentru că suntem zei, ne simţit bine. Ne uităm şi mâine la emisiune. Ne uităm şi la ştirile postului de televiziune respectiv. Ratingul creşte. Reclamele pe care le difuzează (aproape non-stop) aduc mai mulţi bani acelui om, care ascuns după o cortină transparentă ne manipulează. Banii intră în conturile lui. El doarme liniştit, cu gândul că a mai salvat un copil aflat în voia sorţii. Noi dormim fericiţi că cineva râde de bucurie. Şi totuşi, ce se întâmplă cu cei care pierd? Ce se întâmplă cu visele lor şi de unde îşi vor găsi ei puterea să încerce să se ridice în viaţă după ce au trecut prin aşa ceva?
La ei cine se gândeşte? Ei nu mai contează, pentru că săptămâna viitoare vor fi alte două echipe în duel. Şi spectacolul e tot ce contează pentru noi. Am ajuns mai rău decât romanii care asistau la omoruri în Colosseum. Acum, avem puterea să condamnăm pe cineva la moarte printr-un simplu SMS trimis la numărul 666. Am evoluat. Avem 3 televizoare în casă, nici pe budă nu putem sta decât cu ochii lipiţi de ecran. Câţi dintre voi citesc? Cărţi, nu ce scrie pe micul ecran.
Domnule ce te ascunzi în spatele cortinei transparente, faci o treabă foarte bună. Suntem mulţi, proşti, profită de noi. Şi când vom ajunge pe drumuri, dansează pentru noi…